Concert pentru Mauser și Kalachnikov

F rămase în urma acelui convoi militar trist, alcătuit din rămășițele unor bărbați de altă dată, astăzi niște fleici ambulante cu epiderma sfâșiată și oasele la vedere, care mărșăluia prin centrul Parisul fără pic de grație. Era până la urmă un marș al bandajelor vii. Un marș duios, acompaniat doar de târșâitul ghetelor prin praf și de trapul inegal asemănător celui în care bovinele se întorc sătule de la câmp.

Acel compozit de carne rănită și conștiință infirmă se deplasa prin Paris precum o cohortă de maici dezonorate. Erau tineri însă falimentari pentru tot restul vieții lor. Războiul le curmase tinerețea, le arătase moartea și îi lăsase să îi simtă izul de urină îmbibată în țesătură și de carne de om arsă la foc mare. În fața Dumnezeului tinereții lor nu mai puteau sta niciodată drepți, întocmai precum nici maicile violate în fața Dumnezeului lor. F îi privea cum se pierd sub dogoarea soarelui de iulie și cum mulțimea adunată ca la circ închidea în urma lor spațiul de parcă ar fi închis la gât un sac plin cu oase.

Câțiva copii se jucau în jurul lui cu ceea ce cândva fusese un Mauser. Ura acea armă din tot sufletul. Se repezi în joaca lor și le smulse restul acela odios de armă, înjurându-i printre dinți și trimițându-i la casele lor. Atât de nenorocit fusese acel rest de armă încât atunci când o apucă de pat, aceasta aproape că se făcu bucăți sub mâna lui puternică. Arma căzu la picioarele sale iar el observă ceva ciudat: țeava fusese lipită de pat și apoi legată cu câteva rânduri de sfoară bine înnodată. Un mic punct de chit fusese pus acolo unde fierul țevii se proptea în lemn pentru a face legătura cât mai fermă.

Se cutremură dintr-odată. Simți că genunchii i se înmoaie precum niște macaroane fierte prea mult. Privea bucățile armei întinse pe jos iar un delir sufocant puse stăpânire pe mintea lui. Mii de sunete se îngrămădeau în timpanele sale obișnuite cu geamătul fierului. Fusese tanchsit în bătălia din Ardeni. Gura i se uscase de parcă tocmai făcuse o gargară cu nisip. Cineva a plămădit o jucărie din arma asta…iar eu am distrus-o. Ce barbarie…

Se aplecă asupra armei, se așeză în genunchi în mijlocul străzii și se apucă să o repare. O furtună de sentimente inegale, cu densitatea regretului, se abătuse asupre sa, măturându-l precum o tornadă. Nici nu realiză când usturimea simțămintelor sale trecură în lacrimi. Plângea. Nu erau aceleași lacrimi pe care le vărsase atunci când trecând pe lânga marginea unei păduri, în Ardeni, la primele ore ale dimineții, P se opri să salveze un melc din calea batalionului lor. L-a luat cu grijă de cochilie și l-a ferit din calea blindatelor noastre. A sfârșit călcând pe un proiectil îngropat iar suflul exploziei l-a pulverizat de parcă ar fi fost o boare de praf.

Nu, nu erau nici acele lacrimi care l-au năpădit atunci când a tras după trei ruși care violau o femei iar la sfârșit doi dintre ei au căzut secerați iar cel de-al treilea a rupt-o la sănătoasa cu izmenele vine, lăsând-o pe femeie în urmă, cu ochii căscați în tavan, cu urma glonțului între sâni. Nu. Erau niște lacrimi amare care îi ardeau chipul precum o lavă care țâșnește din interior și care pârjolește totul în calea ei.

Reuși să repare arma cu o pricepere de invidiat. Trecătorii îl ocoleau cu o indiferență duioasă. Oamenii văzuseră deja prea multe pentru a se mai înmuia atât de ușor. Prea multă durere în amintirea ultimilor ani și prea multă moarte pentru un motiv ridicol, pentru a mai tresări cineva de emoție în fața acestei imagini decadente: un zdrahon de bărbat, plângând și reparând o jucărie în mijlocul drumului. Războiul ucisese tot ceea ce fusese de ucis.

Unul dintre băiețandrii a căror joacă fusese întreruptă de reacția lui nervoasă, stătea rezemat de un gard în fața lui F. Avea aliura unui adult dar trupul unui copil de 12 ani. Chipul îi era prăfuit și negricios, părul scurt și tuns neglijent dar privirea limpede și ageră. Avea aerul omului lucid până la insuportabilitate. Rotea un pai între dinți, sucindu-l pe toate părțile, așteptând ceva cu plictiseala celui care așteaptă zi de zi același lucru. Când F termină de reparat jucăria, băiatul se împinse în gard cu un gest infantil dar foarte ferm și se îndreptă galopant înspre el. Îl apucă de umeri cu mâinile sale firave de copil și cu tandrețe îș sărută pe obraz:

– E în regulă tată, e în regulă…totul este în regulă. Hai acasă acum. Mâine ne vom juca din nou cu Mauserul…

Două pahare pentru uitare

Pământul nins se zguduia sub strigătul atroce al corbilor ascunși prin fagii desfrunziți ori prin brazii pitici cu desișul argintiu. Ascultându-i, R avea impresia unui spațiu gol, imens, care se strângea în jurul său precum un ștreang. Zăpada, uscată de gerul ultimelor nopți, pleznea sub tălpile ghetelor sale precum niște globuri mici de Crăciun cu sticla subțire și casantă.

De aproape cinsprezece ani R ținea acest obicei cu religiozitate: în zilele imediat următoare sărbătorilor de iarnă, îl vizita pe bunul său prieten, F, aducând cu el o sticlă de cognac și o pan de Spagnia cu nuci. În ajunul fiecarei revederi, R își amintea de cum s-au cunoscut și împrietenit ei, în anii în care Berlinul se pregătea de marea sa schismă interioară. Ei nu știau însă, atunci, că piatra zidește destine și tot ea le poate separa. Nu însă definitiv și nu în adevăratul sens al cuvântului. Separați de acel monstruos aliaj de piatră și teroare, au rămas prieteni, scriindu-și, el din vest, F din est, având amândoi vieți separate, destine complet diferite.

Abia după căderea Zidului au început să țină această tradiție în a doua sau a treia zi de Crăciun. R bătea jumătate din Berlin, pe jos, până la F, pentru a își pune gândurile în ordine, pentru a își pregăti precum într-un ritual, vizita pe care utopiile politice o amânaseră atâția și atâția ani. Și chiar dacă de la revederea lor trecuseră cinsprezece ani, totuși R încă nu putea trăi aceste vizite fără un ușor resentiment la adresa destinului. Simțea că ceva este totuși nedrept, de parcă ar fi fost despărțit de o amantă un amar de vreme iar acum, o revede bătrână, ursuză și ușor senilă după ce în amintirea sa exista doar mai tânără cu treizeci de ani, cu umerii subțiri și goi și respirația mirosind ușor a gin fierbinte.

Uneori stau și mă întreb oare ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă în acea zi am fi fost de aceeași parte a Zidului. Știu, mereu mi-ai spus că tu în libertate ai fi fost un ratat bețiv și labil psihic iar eu în comunism aș fi ajuns la pușcărie pentru că nu mi-aș fi putut ține gura. Dar astea sunt doar speculații. Nu, nu vreau să redeschidem acest subiect. Eu nu te judec! O va face Dumnezeu. Eu îți port doar o necondiționată iubire. Știu, este stupid. Dar…și știi doar că nu am fost și nu sunt un om prea blând. Pentru tine însă voi purta mereu o iubire bizară. Zâmbești? Mă bucur. Știi, așa trebuie de fapt iubiți prietenii. Poftim? Chiar dacă le-au devenit călăi? Nu, nu, ți-am spus-o în repetate rânduri. Ceea ce tu pretinzi că ai asasinat în viața mea, a fost deja asasinat de hazardul pe care l-am trăit în ziua în care Zidul m-a închis pentru veșnicie în mijlocul libertății. Cât de cinic! Să fii încarcerat în libertate. Un clișeu, desigur. Oare când vei încetă să te judeci atât de aspru, F? Fanteziile și vanitățile tinereții! Ai făcut ceea ce trebuia să faci pentru a îți întreține familia! Nu, nu F. Iartă-mă…poate fi dureros (și este!) pentru amândoi. Dar familia…soția și copilul meu au rămas în est iar ceea ce tu acum numești trădare eu numesc sacrificiu. Cum aș putea să fiu supărat? M-a durut atunci, e drept, să știu că din toți berlinezii, soția mea te-a ales tocmai pe tine. Dar…ce mai conta? Eu eram ca și mort. Nu mă puteam întoarce decât dacă aș fi vrut să mor pentru ideile mele – am ales să trăiesc pentru ele. Te-ai gândit că poate eu am renunțat la ei, de fapt? După cum spuneam…fanteziile și vanitățile. Ai fost un prieten bun, F! Întotdeauna. Poftim? Desigur, inclusiv în episodul Stasi! Ce mai contează? Ai fost acolo pentru cei mai importanți oameni din viața mea atunci când eu am ales să fug de urmările cărților mele. Aș putea să mă detest mai mult pe mine însumi pentru lașitate decât pe tine pentru că ai fost uman și nu te-ai ferit să îți placă ceea ce le place de obicei oamenilor. Aveai tu o vorbă…Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu îmi este străin. Cine a spus asta? Malraux? Nu, Terentius, desigur. Iartă-mă.

 Ai fost un prieten adevărat în primul rând pentru că ai ales să faci ceva ce ar fi putut fi foarte ușor condamnabil. Apoi ți-ai sacrificat timpul pentru a crește copilul altcuiva, e drept, pentru că iubeai soția altcuiva. Dar și aici este discutabil. Soția cui? A cuiva care…dar nu mai contează. Ne-a separat un zid atâția ani, schimbându-ne viața și lumea și totuși iată-mă și iată-te! Pe semne multe lucruri ne-au separat în acești ani, puține însă ne-au despărțit! Ai toată considerația mea, prietene, și toată iubirea necondiționată! Te invidiez însă pentru un singur lucru: anume acela că la tine toate lucrurile s-au îndreptat! Da, exact cum ai auzit. Ai căzut la pace. Cu Stasi, cu mine, cu tine, cu toate lucrurile de care te-ai temut că se vor întoarce împotriva ta după căderea Zidului. Unele s-au întors și le-a primit cu inima deschisă, cu bărbăție și maturitate. Altele…s-au pierdut în timp. Pentru mine însă nu este atât de simplu…

Da, ai dreptate! Hai să mai bem un pahar! Poftim, ia o gură! Este cald, Emma l-a făcut, așa cum îți plăcea ție! Iartă-mă, F, te rog să mă ierți! Știu, de fiecare Crăciun îți spun asta în speranța că într-un fel sau altul îmi vei răspunde dar tu insiști să taci mâlc după lespedea asta de piatră, ninsă și sumbră: eu te-am iertat pentru că ai avut grijă de familia mea cât timp eu am fugit pentru ideile mele. Dar tu ai să mă ierți vreodată pentru că am venit în casa ta ca un tâlhar, după ce ideile mele nu mai interesau pe nimeni și te-am asasinat mișelește pentru că ai fost mai curajos decât mine? Nu știu, într-o zi poate voi găsit un răspuns. Sau, poate, voi ajunge să nu mai pretind unul. Noroc!

R turnă cognac în cele două pahare și le dădu pe gât pe amândouă.

Ecce homo!

Mă numesc X.R iar prin această declarație voi încercă să demonstrez tuturor celor care m-au considerat nebun, că de fapt sunt victima unei calomnii universale, a unui delir care nu mi-a afectat în niciun fel capacitățile și integritatea intelectuale ci pur și simplu m-a izolat la capătul simțămintelor, într-o lume absurdă pe care nu o înțeleg.

Mă numesc, așadar, X.R. și am treizeci și șase de ani. M-am născut pe 9 noiembrie 1970, într-un oraș cu multe umbre din sudul Italiei. Am locuit acolo până la vârsta de 10 ani atunci când părinții mei s-au mutat în Vinci. În Vinci am stat până la nousprezece ani atunci când am plecat la Roma la studii, apoi tot acolo mi-am găsit o slujbă, apoi m-am însurat, acolo s-au născut copiii mei și acolo trăiesc – nicăieri altundeva!

Sunt violonist și pot demonstra acest lucru în orice moment, dacă îmi veți aduce o vioară. Lucrez la Teatro dell’Opera di Roma din iunie 2000. Puteți suna acolo și întreba de mine. Puteți întreba și de A.J sau de T.E., amândoi îmi sunt prieteni apropiați, mie și soției mele, vă vor ajuta să înțelegi că întregul univers are în acest moment scaunele întoarse invers și puse cu șezutul pe mese.

Sunt căsătorit din mai 1998 cu D.S., însoțitoare de bord pentru Alitalia. Aseară a plecat într-o cursă către Paris, probabil că acum este acolo, puteți de asemenea lua legătura cu ea, vă va oferi toate detaliile de care aveți nevoie. Trebuie să vă lămuriți că avem de aface cu o situație stranie…Iar toată lumea din acest ospiciu nu pare că ar vrea să dea vreo secundă atenția cuvenită acestei povești – într-un fel, pot spune, înțeleg reticența! Aveți de-a face cu nebuni așa cum am de-a face cu Shakespeare, Sartre, Goldoni sau Pirandello.

Ah, doamne, o vioară! Desigur! Poftiți! Csardas! Sau o bucată din Dvorjak. Mozart? Desigur! Vedeți? Distinsa doamnă care pretinde că sunt soțul ei mai are puțin și rămâne fără aer! Da doamnă, știu să cânt la vioară și cânt de la șaptesprezece ani! Și știu să cânt și la pian dacă vreți să știti! Și nu, jur pe ce am mai sfânt, nu știu nimic despre alunița dumneavoastră de pe sân!

Oricât ar părea de absurd, realitatea mea este aceasta: nu vă cunosc! Mă numesc X.R., vă rog să încetați cu Alessandro. Nu cunosc decât doi Alessandro: Del Piero și Birindelli și amândoi au jucat la Juventus, niciunul nu a fost șofer de autobuz în Milano.

Sunt perfect de acord cu dumneavoastră: este o nebunie. Nebunia în care sunt eu, vă rog să mă credeți, este uriașă: nu cunosc pe nimeni. Nici măcar pe mine însumi. Mă privesc în oglindă și văd un craniu învelit în piele cu care nu pot asocia această voce interioară care îmi macină în minte adevărul iremediabil și absurd despre mine: acela că sunt X.R., violonist la Roma. Nici nu vă puteți închipui cât este de înfiorător să nu te regăsești pe tine însuți în realitatea în care te-ai trezit. Aș putea fărâmă un Fiat Cinquecento încercând să trec cu el printr-un tunel cu trei benzi pe autostradă, dumneavoastră îmi spuneți că știu să conduc un autobuz în Milano?

Nu mai găsesc nimic din tot ceea ce era frumos și sublim în jurul meu. Nu mai există nimic din tot ceea ce exista și tot ceea ce mă compunea. Ce trăiesc acum? O viață de dovlecel amorf care însemnează dintr-o subterană? Unde este nebunul acela rus care a scris cartea? Aș dori să-l strâng de gât căci m-am trezit în subterana lui, eu, l’homme de la nature et de la verité, fără privielgiul divin de-a fi un personaj într-o literatură universală ci captiv în propria mea viață. Vă puteți închipui? Gândiți-vă că într-o zi vă veți trezi străini în propria voastră viață și nimeni nu vă va înțelege și nici crede. Și atunci vă întreb, pe dumnevoastră care vă holbați la mine în acest ospiciu, ce este adevărul? Vă răspund eu: adevărul nu există! Se află aici! Doar aici! Și acum fac acest gest cu degetul pe tâmplă fără nicio intenție obscură de sarcasam.

Azi noapte m-am băgăt în pat, eu, violonistul X.R. din Roma. Astăzi m-am trezit Alessandro, un șofer de autobuz din Milano. Cine sunt eu? Aceasta este întrebarea. Ecce homo!

Egoistul

K privea strada aglomerată prin fisura discretă dintre obloane. Prin acel spațiu îngust dintre două bucăți vechi de lemn, năvăleau în încăperea de la mansardă frânturi de imagini colorate și mișcătoare precum un clei care se scurge printre pietre. Privea strada și îi asculta zgomotul. O adunătură de voci diforme, calde, speriate, uimite, solitare. Se gândea la Z. Știa că este prea târziu. Întotdeauna fusese prea târziu în ceea ce o privise pe Z. Dar mai târziu ca acum nu mai fusese niciodată. Întotdeauna ajungem într-un punct în care a fi prea târziu devine cu adevărat o chestiune complet întârziată. Alteori, deși este prea târziu, mai există totuși o scăpare, mai există un Dumnezeu al situațiilor mult prea întârziate. Acum însă nu era cazul. Dacă acest Dumnezeu existase cu adevărat, atunci el murise cu câteva ore înainte. Lumina zilei se îngreuna precum o miere în care picuri cerneală. Trupul său zvâcnea de oboseală. Își simțea ochii precum două pungi cu nisip iar fiecare clipire era la fel de usturătoare precum încercarea de a scoate cu un cleste imprecis un țep de trandafir dintr-o rană.

Ventilatorul din tavan se rotea cu o oarecare inexactitate melodioasă iar câteva mirosuri dulci de cafea și parfum franțuzesc erau răscolite de prin ungherele lor obscure. Z avusese mereu un simț aparte pentru lucrurile frumoase. Făcuse Belle Arte și din când în când încă mai picta. Fusese înnebunită după peisajele de la Barbizon și după câțiva ruși nebuni care pictau biserici. Făcuse, în primii ani de studii o pasiune nevrotică pentru a sta în cimitirul X.L.O. de dimineața până seara și a picta cerul în diverse momente ale zile. Singura ei sursă de inspirație era lumina. Dacă trupul ei nu ar fi fost compus din acea carne tare și gustoasă, probabil că ar fi fost compus din perle de lumină.Toate lucrurile ei se aflau puse în ordine. Ca de fiecare dată. O fasciculă de lumină vibra peste peretele pe care se aflau sprijinite toate lucrările ei din ultimul an.

K născoci dintr-odată un gând sumbru: dacă…dar nu! Era imposibil. În felul său, absurd și inegal, tot o iubea. Era imposibil altfel. Cu toate întârzierile sale și cu toate momentele de absență, iubirea față de Z era de netăgăduit. Nu era omul care să aibă certitudini dar faptul că o iubea pe Z era una dintre cele mai firave incertitudini.

Acum sosise înapoi. Spera că prea târziu există doar în literatură și în cimitire. Venise după un drum lung: șase ore de zbor și aproape trei ani de ezitări stupide. Dar nu, nu ezitase dintr-o lipsă de vâscozitate sentimentală. Ezitase pentru că fiecare zi din viața lui era ezitare. Și apoi, dacă ar fi fost să fie sincer, nu credea în iubire. Credea în altceva. Dar nu iubirea aceea pe care o știu oamenii. Credea în pasiunea pentru carne și pentru oase și credea în legătura spiritelor dincolo de puterea omului de înțelegere. De fiecare dată când fusese la un pas de moarte, o văzuse pe Z prin parbriz, prin hublou, prin ocheanul armei, pe fundul mării. Îi trebuiseră toți acești ani nu pentru a se convinge ci pentru a se elibera. Atunci când credem că ne eliberăm, de cele mai multe ori, fie lanțurile se strâng și nu ne mai rămâne decât iluzia eliberării, fie tocmai ne-am dat ultima suflare. Da, acum se eliberase. Iluzia era doar a lui, o țepușă care trece prin carne și ajunge la suflet.

Acum era înapoi la Z. Între lucrurile ei, așteptând-o să sosească. Niciodată nu fusese pus în postura celui care așteaptă. Tot timpul el fusese creatorul de distanțe și de așteptări. Acum venisă vremea lui. O vreme lungă. Nu îi era teamă să aștepte ci îi era teamă ca nu cumva acest lucru să îi rămână singurul lucru demn de făcut.

Un alt gând se agățase cu ghearele de el: daca nu cumva….nu, probabil că nu! Ar fi prea mult. Atâta lașitate…Dar apoi, dacă ar fi fost să fie sincer și de data aceasta, probabil că nu se înșela prea tare. Putem fi atât de adânci în lașitatea noastră încât să ne inventăm suferința dacă asta ne lasă noaptea să dormim liniștiți. Totul se reduce până la urma la constiina curată. Sau cel puțin la iluzia ei.

Am să o aștept pe Z. Chiar dacă este oricum prea târziu.

 Se întoarse încă o dată înspre ea. Tresări atunci când unul dintre pantofi îi căzu din picior din cauza tangajului trupului atârnat de tavan.

Am să o aștept pe Z pentru mine. Iar ea mă va ierta.

A French soldier memories: How I spent the war

It was a beautiful morning of 1940’s autumn. I was going to take off in an observational mission. A light and breezy rain was pouring over the lands. I took off and after only few hundred feet above the runaway my North American 16 nose hits the perfectly clear and blue sky.

It was so beautiful! After few minutes of flying over the greatness of those lands, I hear a strange noise right behind my left wing. I looked behind and I saw a German Messerschmitt. I had no weapons on my plane! I tried to get over by going to the left hoping to get in Switzerland and put my plane down – I had no chances to return or run. Messerschmitt was too fast anyhow. A strange white smoke suddenly blew out in my cockpit. I heard an unfamiliar noise from the engine and I begin to feel a sharp pain in my back.

My very next memory? I was rowing on a very nice and gentle lake between mountains and hills. A beautiful rainbow was cutting an edge between the sky and me. A woman was near to me. She was very beautiful. She was young, maybe the same age with me. We naturally start talking. It was such a pleasant conversation…. We were talking about the war times, about Beethoven, goats, grapes, poetry, painters, bread and suddenly we just start kissing each other. We were watching strange birds flying beyond the rainbow, we were laughing and feeling so good! I can still remember those kisses…we were kissing each other with such a hunger…

Then she wanted me to stop the boat on the shore. We stepped down and we start making love on the grass. It was totally insane. I did not even know her name! But I can still remember the texture of her skin and the sweet smell of her neck.

Then she told me that she has to go. I said Why? We have just met! No we didn’t, she said with a sad face hiding few tears. She held my hand for few seconds and left away. I didn’t know what to do. I went back to my boat and start rowing on the lake. I stopped near a wooden bay and I took a walk across the shore. It was so relaxing! I had no wonders about who I am and where I am going to!

Then I suddenly woke up on a hospital bed. It was such an irradiant room with windows full of light…I could barely open my eyes. I heard some women speaking French and I suddenly remember that I was a pilot and I was just hit by a German plane. I was so happy to be alive. A woman started yelling just from my back: He is awake! He is alive! Oh my good God, he is alive!

I was in a Swiss hospital, only few miles from the crashing place. It was 14th November 1947. This is how 7 years pass in a ten minutes dream! Isn’t this a miracle?

This is how I spent the war.

Horațiu. Chipiul unui ofițer german și globul pământesc.

Încăperea era vastă, cu ferestre înalte și luminoase, în stil Art Nouveau, cu forma frunzei de liliac. Vopseaua tocăriei, de culoarea sângelui amestecat cu noroi, începuse de mult să crape și să se scorojască pe afară, în fâșii diforme care lăsau în urma lor un lemn vechi și mort pe care îl puteai apăsa cu buricul degetului iar acesta să capete o înfundătură delicată de parcă ai fi apăsat pe aluatul de tăiței. La interior, scrinul, biblioteca, statuile, tablourile și tot calabalâcul de vechituri prețioase, erau ferite de lumina moale de la miazănoapte de două rânduri de draperii îmbâcsite și unul de perdele. Lumina trecea printr-o crăpătură lată de-o palmă între cele două ziduri sângerii din vâscoză și se oprea tremurând pe bustul din bronz al lui Beethoven.

O lampă cu abajarul dintr-un textil prăfuit de culoarea pieii de la subraț, insuficient de puternică pentru întreaga încăpere, făcea ca aerul să aibă vâscozitate unui clei auriu care învelește abundența de vechituri într-o lumină stranie. Horațiu, privind din fotoliul său spre latură răsăriteană a încăperii, observa cum o fasciculă de lumină vie care sare din trupul lui Beethoven ca o broască speriată, se întinde pe raftul cu cărți de Balzac, Voltaire și Proust, alternând ciudate nuanțe de vinețiu cu albastru și schimbâdnu-și forma precum o budincă închegată pe care copii o lovesc cu lingurița. Se gândi că Bertha ar trebui să facă focul căci toamna, deja muribundă, lăsa înserările să fie din ce în ce mai reci.

Tatăl său îl cunoscuse pe Chopin la Paris iar el îi asculta acum uneori valsurile, alteori nocturnele, dintr-o plăcere cenușie de a își rememora câteva regrete fundamentale despre care considera că oricând s-ar fi hotărât să le prevină, ar fi fost mult prea târziu. De altfel, de copil a realizat că este un caracter trist și lipsit de umor și că singura modalitate prin care ar fi putut riposta, ar fi fost argumentul unui revolver împotriva tâmplei sale. Și a fugit cu sângele fierbând în vene prin viață, construindu-și un fel de zid din bunăstare și farmec care să-l apere de propriul întuneric. A trecut astfel prin război fără prea mari iluzii de supraviețuire. A fost deseori cutremurat de frică și a ucis pentru a nu fi ucis fără să ezite ori să regrete. Și nu a avut vreodată vreun coșmar! Nopțile i-au fost întotdeauna plăcute chiar dacă prin natura lui contemplativă, desori insomniace.

Zilele însă nu de multe ori au fost frumoase chiar dacă nimic din materia lor nu le-ar fi putut descrie altfel. A avut viața unui prinț, apucăturile unui conchiztador spaniol, curajul unui pilot de noapte care zboară peste Țara de Foc, întrebările lui Don Quijote și răspunsurile lui Descartes iar toate acestea, previzibil sau nu, l-au ajutat doar să spere că într-o bună zi acel zid va cădea glorios.

Dar ceea ce l-a construit de-a lungul timpului drept un om agreabil și seducător nu a fost capacitatea sa de a își îmblânzi firea ci tocmai stângăcia cu care călărea acest armăsar sălbatic care deseori îl arunca peste ceafă și îl scutura ca pe o nevertebrată. Și așa au trecut lunile și anii și într-o bună zi o tinerețe fecundă, apoi o maturitate impunătoare s-a arătat la răsărit cu colții aurii sângerând de pasiune. A iubit femeia de la Afrodita cea trupească și irezistibilă până la duioasa asasină a lui Marat, Charlotte. A iubit fiare, călugărițe, artiste, mame devotate ori dezolate, servitoare cu trupuri ca fierul încins ori preotese revoltate. A iubit însă fără religiozitate și fără sfințenie, atât cât a vrut ori cât l-au lăsat frământările sale interioare. Apoi a fugit.

Când s-a întors, s-a întors sătul de sine și nebun după lume. A început să îl caute pe Dumnezeu de parcă ar fi căutat un pocal de argint într-o căruță cu bălegar: cu silă și sete. S-a urât pe sine și s-a iertat pentru aceasta, s-a mirat de nebunia cu care alerga și într-o zi, când cineva i-a adus aminte de iertarea care i-a ruinat zidurile, a jurat să nu se mai ierte.

Era la sfârșitul războiului. Ploua cu furie de câteva zile iar umezeala trecuse de oase și se cuibărise în inimile tuturor. Germania căzuse într-o baltă de sânge și murea încet. I-a fost adus un ofițer german capturat la marginea unei păduri din apropiere. Era ud, veștejit de foame și de frig și era în pielea goală. Avea doar chipiul pe cap. Privea totuși precum un zeu peste muritori. Ceva s-a iscat între ei, ceva precum un impact dintre două comete iar germanul a ajuns în genunchi în fața sa iar revolverul său îl țintea în mijlocul frunții cu țeava rece. Chiar și acolo ofițerul râdea. Trage! Nici nu îți închipui ce bine mi-ai face! Nu a tras. I-a luat însă chipiul. Germanul a fost dus și judecat la Nuremberg.

Din când în când însă, în camera sa cu draperii trase, îl măcina un gând: de ce nu a tras atunci? Mai ucisese până atunci. Nu îi era teamă. Nu îi era nici milă. Ceva însă l-a făcut să nu tragă. De fiecare dată când își amintea acea zi, își punea chipiul ofițerului pe cap, se dezbracă în pielea goala, se așeza pe scaunul său de la birou și își aprindea o țigară. Privea fumul cum se încolăcește în aer și cum trece prin fasciula de lumină care curgea printre draperii și apoi dispărea. Oamenii dacă nu ar purta haine, ar merge printr-o piață așa cum ar merge dacă oasele lor ar fi făcute dintr-o cocă moale. Doar așa, poate, ar putea înțelege cum stă treaba cu frica de moarte și dragostea de viață. De ce nu am tras atunci? Voi ști într-o bună zi dacă atunci am greșit sau nu. Și dacă am greșit, voi repara pe loc greșeala și mă voi sinucide.

 Bertha se apropia cu coșul de lemne de ușa încăperii. Tinerețea ei era galopantă. Fragedă, înaltă, rotundă și generoasă în dealuri și văi, sprintenă și iute la mânie. Ea avea doar nouăsprezece ani și îl iubea pe Horațiu de parcă ar fi fost mai în vârstă ca el, cu chibzuința și structura unei mamei. La cei cincizeci și opt de ani ai săi, Horațiu arăta încă precum David a lui Michelangelo. Bertha auzea de pe hol scârâitul globului pământesc pe care Horațiu îl împingea cu degetul atunci când fuma și când purta pe cap chipiul ofițerului german. Înainte ca ea să pună mâna pe clanță și să intre în cameră, Horațiu găsi răspunsul la întrebare.

Și repară greșeala.

Thrilla in Manila și Vama Veche în 2015

Țin minte că acum vreo șapte poate opt ani, cuprins de o mult prea devreme nostalgie, spuneam cu durere în suflet că Vama Veche s-a stricat. Că nu mai este ce a fost cândva. Evident că și eu eram un pic prea exagerat, căci acea Vama Veche pe care o simțeam pierdută, nu fusese niciodată cu adevărat sub picioarele mele. Prima dată când am ajuns în Vama Veche a fost în 92 iar pentru mine nu era decât acea plaja pustie pe care mergeam cu ai mei în loc să stăm și noi acolo unde stăteau toți copiii, la tiribombele din Saturn. În mod cert Vama Veche se schimbase atunci și în mod evident s-a schimbat considerabil de câțiva ani încoace în comparație cu acum 7-8 ani. O prefer pe aia din urmă cu 7-8 ani, care nu îmi plăcea deloc atunci, decât pe asta de acum care a început totuși să îmi placă.

Chestia este că a pierde vremea făcând filosofie în loc să trăiesc the damn moment, este o problemă destul de complicată cu care, se pare, cam am de furcă. Mi-ar fi plăcut acum să am Expiratul ala boschetăresc de acum 7-8 ani decât cocălăreala de acum cu iz de Fratelli cu luminițe și mixer. Dar la naiba, o fi vorba de evoluția mijloacelor iar o orgă de lumini sau cum se chema poate este mai mișto decât un bec hepatic ascuns prin stufăriș. Asta este doar o luptă cu mine, nu cu Vama sau cu Expiratul. Tocmai ce spuneam că, în mod paradoxal, a început să îmi placă.

În fine, despre ce vreau sa vorbesc. Eram în weekend în Vama Veche și m-am trezit sâmbătă pe la 5 dimineața, după ce mă culcasem pe la 4 și jumătate, ud fleașcă. Ploua iar eu nu închisesem cortul. Un deliciu. Mă simțeam de parcă îmi băgase cineva pe sub cămașă vreo 3 sardine proaspete și apoi m-a închis până gât, mi-a pus cravată și sacou. Am ieșit eu pe iarba din Sandala și m-am dus zguduit de frig, în chiloți și adormit, la baie, să îmi pun niște chestii uscate pe mine. Pe drum, mi-am amintit de lupta secolul, cea dintre Muhammad Ali și Joe Frazier. Orbecăiam pe acea lumină a orei cinci dimineața, copleșită de nori și încărcată de stropi de ploaie, printre corturi, cu ochii împăienjeniți de somn. Nu știu de ce, am avut senzația că-s Frazier care prin nu știu care runda, a rămas chior de un ochi. Nu vedeam bine cu unul dintre ochi și nici în picioare părea că nu pot sta prea drept. Dansam în mers iar în dulcele tangaj mi-am amintit de Ali care după ce a primit o rafală de pumni care „ar fi putut dărâma zidurile unui oraș”, după cum zicea chiar Frazier, el totuși dansa cu ironie în drum spre scaunelul din colțul sforilor.

Am ajuns la baie și mă spălam pe ochi. Auzeam în jurul meu Joe Joe Joe Joe Joe Joe apoi Ali Ali Ali Ali Ali iar în mintea mea se derulau în alb negru acele secvențe fabuloase cu Frazier rupându-l cu bătaia pe Ali iar Ali încăpățănându-se să rămână în picioare. Și cei doi mari negri americani se rupeau cu bătaia în mintea mea în timp ce eu tremuram de frig și mă gândeam cu groază la cum mă voi întoarce eu uscat și proaspăt în cortul ud. A se nota că nu eram atât de beat pe cat, poate, ar fi tentat cineva să creadă.

Într-un final, schimbat în straie uscate dau să ies din budă. Ali era la colț iar Frazier îi căra pumni cu lopata. Lua Ali o bătaie de zile mari. Pe un perete din budă scria „Cafeluța și țigara vatămă dinții” iar eu mi-am zis „cred pumnii lui Frazier vatămă mai rău”. Și ies din budă. Și dau cu nasul de Frazier. Sau Ali. Sau oricum un tip negru. Epifanie? Delir? Ce imagine a văzut bietul băiat de culoare: un alb chior de somn, cu chiloții în mână, holbându-se la el. Săracu băiat m-a privit cu uimire și mi-a zis Salut cu o oarecare reținere iar eu am plecat confuz spre cortul ud.

Joe Joe Joe Joe Joe Joe Joe apoi Ali Ali Ali Ali Ali Ali apoi am ajuns în cort. Ploua. Ali lua pumni dar rezista. Mă aplec să deschid cortul și deja simțeam aerul umed și cald cum se lipește de mine ca un pește lipicios. Mă arunc în cort iar într-un final, Frazier se prăbușește. Priveam tavanul cortului și îl vedeam pe Frazier în colțul său. Atât el cât și Ali erau distruși. Dar Frazier ceva mai mult. Am închis ochii și mi-am zis: Vama Veche nu mai este ce-a fost. Și nici eu. 

Frazier a abandonat, Ali a câștigat. 2-1 după trei meciuri care au făcut istorie. A urmări degradarea Vămii înseamnă, într-un fel, a avea bilete în rândul unu la propria degradare. Despre asta este vorba, oricum, în orice situația în care deplângem o degradare. Cu cât accepți valea mai mult, cu atât te bucuri mai mult de ea. Cu cât faci pe intelectualul, cu atât te sperie coborâșul mai mult. Oricum nimic nu va mai fi cum obișnuia să fie. Iar timpul nu vindecă nimic ci doar face rănile mai puțin relevante.

Am revăzut trilogia Ali/ Frazier și am înțeles de ce am început să tolorez și chiar să îmi placă Vama Veche: pentru că oricum Ali e cel mai bun. Iar dacă totuși îl bați rău pe cel mai bun iar el continuă să îți zâmbească ironic, atunci ar fi bine să te oprești și să-l inviți la o bere.

Regăsire

Nu visez. Îmi este doar foarte cald. Recunosc orașul. Sigur că da! Statuia lui Cristofor Columb se află în spatele Școlii de Muzică. Iar dincolo de statuie începe strada Magellan, cu toate cafenelele cochete, cu frizeria evreiască și Școala Germană. Iar în spatele nostru, după bulevardul St. Pier se află celebrul parc Luxemburg, cu foișorul pentru fanfară, mașinile de înghețată și pajiștile vaste pe care iau masa angajații companiilor din vecinătate. Recunosc acest oraș cu toate miresmele sale, cu cerul de deasupra și cu toate furtunile pe care le întețește în mine.

Uneori am impresia că tot ceea ce văd în jurul meu este o parte din mine. Că eu am făurit acest Univers material, că El este făptura nebuniei mele, că tot ceea ce este material, este rupt din coasta materiei mele. Tot ceea ce mă înconjoară este tot ceea ce sunt și tot ceea ce vreau să fiu.

Jocul acestor copii este tandru precum chemarea maternă. Ei nu știu de niciunele. Sunt încă fericiți. Parcă acel băiat de acolo, acela sfrijit care rămâne în urmă întotdeauna și care nu este nici prea frumos nici prea priceput, îmi place cel mai mult. Are mersul ușor ezitant, parcă ar vrea să plece acasă, acolo unde nimic nu îl poate amenința, parcă ar vrea să mai stea să se joace. În ochii lui văd frica dar văd și dorința. Între frică și dorință se pot naște momentele de geniu sau se pot nărui imperii. Rămâne la joacă totuși! Ezită! Nu se apropie prea mult de ceilalți, singurătatea lui îl face să se simtă bine iar ceilalți nu dau în brânci să se apropie de el. Pe fete le privește cu sfială. De cea roșcată pare că îi place în mod paritcular. Nu fără șovăială însă. Îi zâmbește. Ea îl ignoră. O neînțeleasă aroganță transpiră din timiditatea și nepriceperea lui. Pare că nu pune la suflet. Pare că nimic nu îl atinge cu adevărat. Se izolează tot mai mult dar nu părăsește jocul.

Privește acolo! Ce ciudat! Un cuplu tânăr, atins de aripa lui Eros, se iubește în mijlocul orașului. Nu fac dragoste ci se sărută febril. Mâinile lor sunt corăbii, trupurile lor sunt mări. Nu țin cont de nimic. În iubire, convenția socială nu ar trebui să existe. Ar trebui să ne iubim fără taxe la stat și fără reguli de bun simț. Ar trebui să ne iubim cu toții în cea mai crasă nesimțire, cu inconștiența muribundului, cu infantilitatea infantului. Sunt frumoși. Pulpele ei se rostogolesc pe iarbă ca niște buturugi de brad iar palmele lui urăsc țesătura, bunăoară o evită cu o grație sălbatică. Îmi place când văd iubirea scăpată din lanț. Este furtunoasă și incandescentă, așa cum ar trebui orice iubire să fie. Iubirea care nu sfidează și care se înregimentează normelor, nu este iubire ci este un schimb de fluide. Ah, tinerețe! Rien ne va plus! Așa ar trebui să ne iubim, de parcă nimic altceva nu ar mai fi de făcut! O iubire solară și spațială care, întocmai ca Universul pe care îl știm, ne înconjoară cu vid.

De ce am senzația că femeia aceea din iarbă, atât de transfigurată de un foc interior, se uită înspre mine? Ah, termină, octogenar arogant! Continuă să mergi prin curtea acestei școli pe care tocmai o traversai, fără să îți mai bați capul cu iluzii de pictor insolat pe malul mării care se crede Monet sau Courbet când el este un amărât de caricaturist, pe jumătate muritor de foame, pe jumătate nebun care lustruiește trotuarele de pe bulevardul Președintele Wilson!

Se aude o muzică ciudată. Este un violoncel? Da, un violoncel și un cor de copii. Știu melodia dar îmi scapă numele. Grăbesc pasul căci dinspre răsărit se zăresc niște nori grei. Pfiu, Doamne, ce cald este! Acest soare arde de parcă s-ar pregăti să ardă pentru ultima dată. Un prolog minunat pentru orice furtună! Tună? Da, undeva departe. Aici este încă soare. Mai am timp să ajung acolo unde cântă muzica. Ah, iată! Este un cor de copii! Da, aveam dreptate, este și un violoncel. Un cvartet de corzi și un flaut. Mi-am amintit! Bizet! La Pecheurs de Perles. Minunată bucată! Memoria mea este încă vie. Vie precum un pescăruș care taie cu zborul său prost și stângaci aerul mării. Libre comme l’air. Mă apropi de cor așa cum se apropie furtuna de pământ. Și este tot mai cald și tot mai sufocant.

Știi ce este totuși ciudat? Că femeia aceea chiar mă privește! S-au oprit din iubirea lor cosmică pentru a privi cum mă îndepărtez. Ea își ridică breteaua rochiei iar el privește dezolat în pământ. Își ascunde goliciunea frumoasă sub rochia albă iar eu am nefireasca senzația că o cunosc bine. Nici ea parcă nu se sfiește prea mult știind că îi admir geometria tandră a trupului, de parcă aș fi făcut-o cândva înainte de mii de ori.

Bizet. Minunat! Ce ciudat, totuși. Un cor de copii și un cvartet de corzi în mijlocul unei curți incandescente, in pântecul amiezei. De ce doar eu îi privesc? De ce doar eu îi ascult? Muzica lor mă îndoaie de la mijloc. Abia mai pot suporta aceasta șandrama de carne și oase care mă ține captiv. Aș vrea să zbor.

Copilul acela singuratic…vine înspre mine! Cu aceeași ezitare captivantă. Copiii cu care se juca nu i-au remarcat lipsa. Se joacă în continuare. Pe semne vine să asculte acest cor. Iată-l pe bărbatul care se iubea mai devreme cu fata…ah, pentru Dumnezeu, vine înspre mine! Sper să nu se întâmple un circ tocmai acum și aici! În definitiv nu eu m-am oprit să mă uit la iubirea lor! Și totuși nu are mersul luptătorului ci mai degrabă al copilului spășit. Vine de parcă ar veni la slujba de duminică. Pe chipul lui nu se citește nici furie nici regret. Resemnare? Poate abandon?

Uite și un bătrân rablagit! Doamne, urâtă este bătrânețea! Ba chiar caraghioasă! Vine înspre noi. Deloc stingher, cu o privire ușor senilă. Îmi zâmbește! Oare ne cunoaștem? Nu, este imposibil! Are aliura vagabondului, asta dacă nu o fi chiar un vagabond care cere oricui o țigară. Privim cu toții corul. Copilul, tânărul, eu și bătrânul. Ceva este totuși ciudat! Copilul seamănă cu tânărului, tânărul seamănă cu mine iar eu semăn cu…nu! Este imposibil! Cum să semăn cu acest vagabond zdrențăros! Bătrânețea este prea urâtă pentru a fi reală, nu? Nu, așa ceva este imposibil! De ce v-ați oprit din cântat? Privirile copiiilor trec prin mine. Unde se uită? Mă întorc înspre furtună. Femeia din iarbă vine cu pasul gol și hotărât! Dumnezeule, o cunosc! În culoarea ochilor ei se amestecă nuanțe atât de familiare și totuși complet stinghere. Are candoarea unei mame, farmecul colonial și miserios al unei iubite și magnetismul unei fiice.

– Cine sunt toți acești oameni, domnișoară?! Și ce vor cu toții de la mine?

Femeia mi-a zâmbit. M-a petrecut cu privirea de sus până jos de parcă ar fi vrut să spună: ”de mult nu te-am mai văzut…” apoi se apropie de mine și mă ia în brațe. Îmi șoptește la ureche.

– Tot tu ești. Ai murit!

Nu, nu visez. Îmi este doar foarte cald.

Carul și boul – De unde până unde?

Mă tot întreb de ce Grigorescu a pictat obsesiv care cu boi. Nu este nimic mai frumos, oare, decât carul cu boi? Boul nu este cal. Boul este, intuitiv, bou, este un colos de forță, un paricopitat cu alura absurdă a nebunului. Nu poate fi nici sentimental, nici inteligent, nici mișcător. Este pur și simplu bou. Și nici carul nu este cabrioletă, nici măcar nu este trăsură ci o citadelă de lemn, cu roți gălăgioase, încropita pe prispă, cu sudoarea și sudalmele bătrânului și entuziasmul pământiu al lui fiului cel mare. Carul este o căruță ceva mai spectaculoasă, cu un aer vetust și o mobilitate rezervată. Căruța este mai suplă, mai ușoară, în vreme ce carul este colosal și mitologic. Așadar, boul se cuvine, după toată geometria cărnii sale, să tragă cu spinarea acest mastodont universal. Păi nu degeaba și expresia, cu carul, adică mult, îndestulător, să fie, să tot fie. De ce nu s-a zis i-a dat Dumnezeu cu căruța, de pildă? Păi pentru că, pe de-o parte, căruța este mai puțin încăpătoare. Pe de altă parte, estetica sonoră a căruței este precară, rezonează cu ceva înjghebat, încropit din sărăcie, între un scuipat și-un țoi de țuică; trei coceni și restul paie. Dumnezeu, când dă, dă cu carul. Și omul cât trage, trage ca boul.

În carele lui Grigorescu până și lumina este mitologică. Când boii stau pe mai țepeni de spinare iar țăranul din vârful poverii nu pare cocârjat, atunci umbra animalelor în tină este scurtă, semn că este abia ora prânzului iar soarele stă fix deasupra. Ziua se sfârșește devreme. Carul nu este gol dar nici plin. Lumina prânzului, toridă, înfioară silueta carului, aruncând-o în praf ca pe un pește care trage să moară pe uscat.

Dar sunt și carele cu umbrele lungi, întinse în fața boilor, cu țăranul vlăguit, cocoțat în vârful grămezii. Nici boii nu sunt prea în apele lor, trag alene, pufăie greu, se zbat, agonizează. Lumina este mieroasă, norii sunt vineții, pe semne vine seara. Da, atunci Dumnezeu a dat cu carul.

Sunt și carele cu lumina în spatele boilor, când țăranii merg spre răsărit, cu carele goale. Este dimineață devreme și Dumnezeu bate clopotele muncii. Și nici țăranul, nici boul, nu se sfiesc să tragă, viguroși, abia treziți la gura răcoroasă a zorilor.

Obsesia lui Grigorescu nu este doar pentru care și pentru boi, ci și pentru țăranii care trăiesc legați, și ei ca niște boi cu o treaptă mai domni, la carele lor. Întotdeauna, carele trădează o oarecare prosperitate. Fie cea a dimineții când omul pleacă fericit la muncă, fie cea a serii când se întoarce mulțumind lui Dumnezeu pentru pâine, fie chiar și cea a prânzului când deși omul se întoarce pe jumătate îndestulat, zice Doamne-ajută că apucă să fure un pui de somn.

Totuși, prosperitatea țăranului, cu toate că s-a fundamentat pe care, ea niciodată nu a depășit condiția căruței. Pe undeva, osânza s-a pierdut în praf. Și-a văzut sacii în căruță. Cu alte cuvinte, a tras cu carul dar a strâns cu căruța. Și restul? Bine bine; și totuși, de ce doar sacul? De ce sacul este măsura acestui confort divin? A își vedea sacii în căruță este pe jumătate mulțumitor. Ar fi putut, bunăoară, să își vadă sacii în vagon. Sau pe vapor! Sau, măcar, pentru numele lui Dumnezeu, într-un car. Nu. Omul nostru își vede sacii în căruță, nici măcar nu pune cârca să îi suie. Îi vede. Cineva dintre oamenii lui Dumnezeu a pus peste  noaptea mâna și i-au suit omului sacii în căruță. De ce nu a pictat Grigorescu căruțe cu saci? Și, apoi, dacă tot peste noapte cineva i-a suit sacii în căruță, omul nostru zice Doamne-ajută și merge mai departe. Ar fi fost mai bine să fie sacii în ceva mai mare, dar și munca ar fi fost  mai multă. Așa cel puțin, cum necum, sunt deja suiți.

Și ca să înțeleg, totuși, de ce Grigorescu a pictat atât de obsesiv care cu boi, a trebuit să văd Cosași odihnindu-se, a lui Ressu. Pe scurt, sunt patru cosași care se odihnesc. Cel mai din dreapta pare și cel mai bătrân. Pentru el câmpul este o biserică. Se roagă? Așteaptă? Spatele îi este drept și nici de consătenii lui nu stă prea apropiat. Următorii doi, mai tineri, par supuși și triști, niște zdrahoni de bărbați, nițel dezlânați, legați însă ombilical de coasa lor. În fine, cel mai din stânga, a renunțat la luptă. Sau cel puțin are o discuție sinceră cu Dumnezeu. Femeia din spate le aduce probabil merinde. Dar bărbatul din planul cel mai îndepărtat…acela este explicația profundă a carelor lui Grigorescu: este drept de spate, pare că își poartă coasa cu demnitate, nu are răgaz de odihnă și nici nu îi trebuie. Grigorescu a pictat care și nu căruțe ori trenuri, pentru că în umbra carului, ca în umbra niciunui alt vehicul, se zbate obstinația religioasă a omului care trage la pământul său din greu, aproape de pietre și de apă, mergând încet dar sigur, tras de bou și nu de cal, căci boul nu cercetează, boul trage și nu discută. Boul trage, calul s-ar chinui să tragă atât cât trage boul. Țăranul trage cu boul și cu carul pentru că știe că din cauza năravului său, va strânge cu sacul și căruța. Și după ce trage cât trage, se va odihni și el, precum frații săi de cruce, la început fiind supărat pe Dumnezeu, apoi dezlânat și obosit, sfârșind profetic prin a sta drept în fața vieții și a morții, cu mâinile în poală, ușor îndepărtat de ai săi ca de sine.

Carul cu boi este măsura destinului țăranului român, poate chiar și a viitorului român de la urbe, poate, de ce nu, a omului: acesta trage și se zbate, din greu și cu greul, neînțelegând că în afară de câțiva saci cu care își va umple cămara pentru iarnă, va rămâne doar cu spatele apăsat și chipul încercănat.

Omul strânge cât strânge și nu mai știe de ce strânge.

Despre acceptare

Căldură, de la o vreme, a început să nu mă mai sâcâie atât de tare. Oasele mele se bucură mai des de zeama caldă în care se scaldă decât obișnuiau înainte să se simtă deranjate. Să fie un semn de îmbătrânire? Să fie un semn că șandramaua se șubrezește? Nu, nicicum. Nu este cazul. Sunt oricum scandalos de tânăr. Totuși se întâmplă ceva. Și dacă de o vreme am fugit de scrisul public, ba din lipsă de timp, ba dintr-o obsesie pentru rigoarea carantinei, acum când scriu, știu că nu oasele și nici viscerele nu fug de frig, ci nevăzutele interioare.

Lucrurile se schimbă. Diminețile nu mai sunt ce obișnuiau să fie și nici eu, aproape nepoliticos de absurd, nu mai sunt ce obișnuiam să fiu. Am început să caut Chivotul Legii, am început, mai mult ca niciodată, să reinventez sensul morilor de vânt. Cu cât trece timpul – și spun asta pentru că nu consider politicos să spun „cu cât îmbătrânim” – cu atât trec din Cortes în Don Quijote mai abitir și mai de-al dracului.

Vorbeam într-o zi cu prietenul Lefter și-i spuneam, într-o încercare juvenilă de îmbărbătare, că odată cu trecere timpului, trebuie „să redefinim sensul acceptării”. Întocmai despre asta este vorba în aproape orice asumare igienică a situațiilor: corecta înțelegere a sensului acceptării. Ce poți accepta și ce nu – în funcție de această contabilitate precisă, în funcție de acest echilibru, se trasează limitele. Acceptăm astăzi lucruri pe care ieri, se pare, nici pustiiți nici beți nu le-am fi accepta. Nu, nu suntem falși, poate că nici măcar nu suntem slabi. Am ajustat însă traseul. Am adaptat viteza la condițiile de mers. Nu este nicio rușine. Este efectul faptului că nu stăm pe loc. Există poate în sânul acestei specii aflate în pragul auto-extincției, oameni care au fost de-ajuns de norocoși, deștepți ori geniali încât să evite necesitatea agreement-urilor. Jos pălăria. Dumnealor, poate, nu trebuie să redefinească niciun sens. N-au nevoie nici de mori de vânt. Și, probabil, n-au auzit nici de Cortes nici de Don Quijote. Nu le trebuie. Și să fim onești, de ce le-ar trebui?

Am repornit, deci, la drum, redefinind acceptarea, zgribulit de frig și pus pe găsit Chivoturi. Nu pentru legile lui Moise, nu pentru toiagul lui fra-su ci, mai degrabă, pentru pumnul acela de hrană care le cădea evreilor din cer, acele boabe mieroase, denumite atât de frumos și profetic, mană cerească.

S-ar putea să încep să înțeleg de ce am schimbat cursul de navigat și de ce accept astăzi fără mâhnire că Iisus a mers pe măgar și nu pe cal („Vai de ce nu mi-ați spus, de ce nu mi-ați spus, că pe spatele meu adineaori călărea chiar Iisus […] Si ce lin, fără să sar, l-aș fi dus!” – Paul Sterian). Vedeți voi, omul suferă două mari și fundamentale pierderi în viața sa. Prima pierdere este aceea când copilăria i s-a sfârșit. Cea de-a doua se întâmplă sec și aproape organic, atunci când își dă seama de acest lucru.

Prefer astăzi căldură mai repede decât preferam altă dată frigul – am destul frig, deseori, pe dinăuntru. Și dacă am redefinit sensul celor ce le accept, nu înseamnă că am trântit armele la podea și că mă așez pe un scăunel de piatră, întocmai ca neoliticul gânditor de la Hamangia. Luptele există și vor continua să existe câtă vreme morile de vânt respiră și se mișcă. Câtă vreme vom rumega iluzii, vom avea de dus lupte.

Iar după cele două pierderi, odată ele acceptate, puține altele vor mai putea zdruncina sumara existență. Restul acceptărilor, cele mai puțin grave, sunt și trebuie să fie simple formalități igienice ale sufletului.

„Vai, de ce nu mi-ați spus, de ce nu mi-ați spus,
Că pe spatele meu adineauri călărea chiar Iisus,
Aș fi mers mai țanțoș, ridicând copita’n sus
Și ce lin, fără să sar, L-aș fi dus!”
[…]