Regăsire

Nu visez. Îmi este doar foarte cald. Recunosc orașul. Sigur că da! Statuia lui Cristofor Columb se află în spatele Școlii de Muzică. Iar dincolo de statuie începe strada Magellan, cu toate cafenelele cochete, cu frizeria evreiască și Școala Germană. Iar în spatele nostru, după bulevardul St. Pier se află celebrul parc Luxemburg, cu foișorul pentru fanfară, mașinile de înghețată și pajiștile vaste pe care iau masa angajații companiilor din vecinătate. Recunosc acest oraș cu toate miresmele sale, cu cerul de deasupra și cu toate furtunile pe care le întețește în mine.

Uneori am impresia că tot ceea ce văd în jurul meu este o parte din mine. Că eu am făurit acest Univers material, că El este făptura nebuniei mele, că tot ceea ce este material, este rupt din coasta materiei mele. Tot ceea ce mă înconjoară este tot ceea ce sunt și tot ceea ce vreau să fiu.

Jocul acestor copii este tandru precum chemarea maternă. Ei nu știu de niciunele. Sunt încă fericiți. Parcă acel băiat de acolo, acela sfrijit care rămâne în urmă întotdeauna și care nu este nici prea frumos nici prea priceput, îmi place cel mai mult. Are mersul ușor ezitant, parcă ar vrea să plece acasă, acolo unde nimic nu îl poate amenința, parcă ar vrea să mai stea să se joace. În ochii lui văd frica dar văd și dorința. Între frică și dorință se pot naște momentele de geniu sau se pot nărui imperii. Rămâne la joacă totuși! Ezită! Nu se apropie prea mult de ceilalți, singurătatea lui îl face să se simtă bine iar ceilalți nu dau în brânci să se apropie de el. Pe fete le privește cu sfială. De cea roșcată pare că îi place în mod paritcular. Nu fără șovăială însă. Îi zâmbește. Ea îl ignoră. O neînțeleasă aroganță transpiră din timiditatea și nepriceperea lui. Pare că nu pune la suflet. Pare că nimic nu îl atinge cu adevărat. Se izolează tot mai mult dar nu părăsește jocul.

Privește acolo! Ce ciudat! Un cuplu tânăr, atins de aripa lui Eros, se iubește în mijlocul orașului. Nu fac dragoste ci se sărută febril. Mâinile lor sunt corăbii, trupurile lor sunt mări. Nu țin cont de nimic. În iubire, convenția socială nu ar trebui să existe. Ar trebui să ne iubim fără taxe la stat și fără reguli de bun simț. Ar trebui să ne iubim cu toții în cea mai crasă nesimțire, cu inconștiența muribundului, cu infantilitatea infantului. Sunt frumoși. Pulpele ei se rostogolesc pe iarbă ca niște buturugi de brad iar palmele lui urăsc țesătura, bunăoară o evită cu o grație sălbatică. Îmi place când văd iubirea scăpată din lanț. Este furtunoasă și incandescentă, așa cum ar trebui orice iubire să fie. Iubirea care nu sfidează și care se înregimentează normelor, nu este iubire ci este un schimb de fluide. Ah, tinerețe! Rien ne va plus! Așa ar trebui să ne iubim, de parcă nimic altceva nu ar mai fi de făcut! O iubire solară și spațială care, întocmai ca Universul pe care îl știm, ne înconjoară cu vid.

De ce am senzația că femeia aceea din iarbă, atât de transfigurată de un foc interior, se uită înspre mine? Ah, termină, octogenar arogant! Continuă să mergi prin curtea acestei școli pe care tocmai o traversai, fără să îți mai bați capul cu iluzii de pictor insolat pe malul mării care se crede Monet sau Courbet când el este un amărât de caricaturist, pe jumătate muritor de foame, pe jumătate nebun care lustruiește trotuarele de pe bulevardul Președintele Wilson!

Se aude o muzică ciudată. Este un violoncel? Da, un violoncel și un cor de copii. Știu melodia dar îmi scapă numele. Grăbesc pasul căci dinspre răsărit se zăresc niște nori grei. Pfiu, Doamne, ce cald este! Acest soare arde de parcă s-ar pregăti să ardă pentru ultima dată. Un prolog minunat pentru orice furtună! Tună? Da, undeva departe. Aici este încă soare. Mai am timp să ajung acolo unde cântă muzica. Ah, iată! Este un cor de copii! Da, aveam dreptate, este și un violoncel. Un cvartet de corzi și un flaut. Mi-am amintit! Bizet! La Pecheurs de Perles. Minunată bucată! Memoria mea este încă vie. Vie precum un pescăruș care taie cu zborul său prost și stângaci aerul mării. Libre comme l’air. Mă apropi de cor așa cum se apropie furtuna de pământ. Și este tot mai cald și tot mai sufocant.

Știi ce este totuși ciudat? Că femeia aceea chiar mă privește! S-au oprit din iubirea lor cosmică pentru a privi cum mă îndepărtez. Ea își ridică breteaua rochiei iar el privește dezolat în pământ. Își ascunde goliciunea frumoasă sub rochia albă iar eu am nefireasca senzația că o cunosc bine. Nici ea parcă nu se sfiește prea mult știind că îi admir geometria tandră a trupului, de parcă aș fi făcut-o cândva înainte de mii de ori.

Bizet. Minunat! Ce ciudat, totuși. Un cor de copii și un cvartet de corzi în mijlocul unei curți incandescente, in pântecul amiezei. De ce doar eu îi privesc? De ce doar eu îi ascult? Muzica lor mă îndoaie de la mijloc. Abia mai pot suporta aceasta șandrama de carne și oase care mă ține captiv. Aș vrea să zbor.

Copilul acela singuratic…vine înspre mine! Cu aceeași ezitare captivantă. Copiii cu care se juca nu i-au remarcat lipsa. Se joacă în continuare. Pe semne vine să asculte acest cor. Iată-l pe bărbatul care se iubea mai devreme cu fata…ah, pentru Dumnezeu, vine înspre mine! Sper să nu se întâmple un circ tocmai acum și aici! În definitiv nu eu m-am oprit să mă uit la iubirea lor! Și totuși nu are mersul luptătorului ci mai degrabă al copilului spășit. Vine de parcă ar veni la slujba de duminică. Pe chipul lui nu se citește nici furie nici regret. Resemnare? Poate abandon?

Uite și un bătrân rablagit! Doamne, urâtă este bătrânețea! Ba chiar caraghioasă! Vine înspre noi. Deloc stingher, cu o privire ușor senilă. Îmi zâmbește! Oare ne cunoaștem? Nu, este imposibil! Are aliura vagabondului, asta dacă nu o fi chiar un vagabond care cere oricui o țigară. Privim cu toții corul. Copilul, tânărul, eu și bătrânul. Ceva este totuși ciudat! Copilul seamănă cu tânărului, tânărul seamănă cu mine iar eu semăn cu…nu! Este imposibil! Cum să semăn cu acest vagabond zdrențăros! Bătrânețea este prea urâtă pentru a fi reală, nu? Nu, așa ceva este imposibil! De ce v-ați oprit din cântat? Privirile copiiilor trec prin mine. Unde se uită? Mă întorc înspre furtună. Femeia din iarbă vine cu pasul gol și hotărât! Dumnezeule, o cunosc! În culoarea ochilor ei se amestecă nuanțe atât de familiare și totuși complet stinghere. Are candoarea unei mame, farmecul colonial și miserios al unei iubite și magnetismul unei fiice.

– Cine sunt toți acești oameni, domnișoară?! Și ce vor cu toții de la mine?

Femeia mi-a zâmbit. M-a petrecut cu privirea de sus până jos de parcă ar fi vrut să spună: ”de mult nu te-am mai văzut…” apoi se apropie de mine și mă ia în brațe. Îmi șoptește la ureche.

– Tot tu ești. Ai murit!

Nu, nu visez. Îmi este doar foarte cald.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s