Thrilla in Manila și Vama Veche în 2015

ali-frazier-boxing-dvds

Țin minte că acum vreo șapte poate opt ani, cuprins de o mult prea devreme nostalgie, spuneam cu durere în suflet că Vama Veche s-a stricat. Că nu mai este ce a fost cândva. Evident că și eu eram un pic prea exagerat, căci acea Vama Veche pe care o simțeam pierdută, nu fusese niciodată cu adevărat sub picioarele mele. Prima dată când am ajuns în Vama Veche a fost în 92 iar pentru mine nu era decât acea plaja pustie pe care mergeam cu ai mei în loc să stăm și noi acolo unde stăteau toți copiii, la tiribombele din Saturn. În mod cert Vama Veche se schimbase atunci și în mod evident s-a schimbat considerabil de câțiva ani încoace în comparație cu acum 7-8 ani. O prefer pe aia din urmă cu 7-8 ani, care nu îmi plăcea deloc atunci, decât pe asta de acum care a început totuși să îmi placă.

Chestia este că a pierde vremea făcând filosofie în loc să trăiesc the damn moment, este o problemă destul de complicată cu care, se pare, cam am de furcă. Mi-ar fi plăcut acum să am Expiratul ala boschetăresc de acum 7-8 ani decât cocălăreala de acum cu iz de Fratelli cu luminițe și mixer. Dar la naiba, o fi vorba de evoluția mijloacelor iar o orgă de lumini sau cum se chema poate este mai mișto decât un bec hepatic ascuns prin stufăriș. Asta este doar o luptă cu mine, nu cu Vama sau cu Expiratul. Tocmai ce spuneam că, în mod paradoxal, a început să îmi placă.

În fine, despre ce vreau sa vorbesc. Eram în weekend în Vama Veche și m-am trezit sâmbătă pe la 5 dimineața, după ce mă culcasem pe la 4 și jumătate, ud fleașcă. Ploua iar eu nu închisesem cortul. Un deliciu. Mă simțeam de parcă îmi băgase cineva pe sub cămașă vreo 3 sardine proaspete și apoi m-a închis până gât, mi-a pus cravată și sacou. Am ieșit eu pe iarba din Sandala și m-am dus zguduit de frig, în chiloți și adormit, la baie, să îmi pun niște chestii uscate pe mine. Pe drum, mi-am amintit de lupta secolul, cea dintre Muhammad Ali și Joe Frazier. Orbecăiam pe acea lumină a orei cinci dimineața, copleșită de nori și încărcată de stropi de ploaie, printre corturi, cu ochii împăienjeniți de somn. Nu știu de ce, am avut senzația că-s Frazier care prin nu știu care runda, a rămas chior de un ochi. Nu vedeam bine cu unul dintre ochi și nici în picioare părea că nu pot sta prea drept. Dansam în mers iar în dulcele tangaj mi-am amintit de Ali care după ce a primit o rafală de pumni care „ar fi putut dărâma zidurile unui oraș”, după cum zicea chiar Frazier, el totuși dansa cu ironie în drum spre scaunelul din colțul sforilor.

Am ajuns la baie și mă spălam pe ochi. Auzeam în jurul meu Joe Joe Joe Joe Joe Joe apoi Ali Ali Ali Ali Ali iar în mintea mea se derulau în alb negru acele secvențe fabuloase cu Frazier rupându-l cu bătaia pe Ali iar Ali încăpățănându-se să rămână în picioare. Și cei doi mari negri americani se rupeau cu bătaia în mintea mea în timp ce eu tremuram de frig și mă gândeam cu groază la cum mă voi întoarce eu uscat și proaspăt în cortul ud. A se nota că nu eram atât de beat pe cat, poate, ar fi tentat cineva să creadă.

Într-un final, schimbat în straie uscate dau să ies din budă. Ali era la colț iar Frazier îi căra pumni cu lopata. Lua Ali o bătaie de zile mari. Pe un perete din budă scria „Cafeluța și țigara vatămă dinții” iar eu mi-am zis „cred pumnii lui Frazier vatămă mai rău”. Și ies din budă. Și dau cu nasul de Frazier. Sau Ali. Sau oricum un tip negru. Epifanie? Delir? Ce imagine a văzut bietul băiat de culoare: un alb chior de somn, cu chiloții în mână, holbându-se la el. Săracu băiat m-a privit cu uimire și mi-a zis Salut cu o oarecare reținere iar eu am plecat confuz spre cortul ud.

Joe Joe Joe Joe Joe Joe Joe apoi Ali Ali Ali Ali Ali Ali apoi am ajuns în cort. Ploua. Ali lua pumni dar rezista. Mă aplec să deschid cortul și deja simțeam aerul umed și cald cum se lipește de mine ca un pește lipicios. Mă arunc în cort iar într-un final, Frazier se prăbușește. Priveam tavanul cortului și îl vedeam pe Frazier în colțul său. Atât el cât și Ali erau distruși. Dar Frazier ceva mai mult. Am închis ochii și mi-am zis: Vama Veche nu mai este ce-a fost. Și nici eu. 

Frazier a abandonat, Ali a câștigat. 2-1 după trei meciuri care au făcut istorie. A urmări degradarea Vămii înseamnă, într-un fel, a avea bilete în rândul unu la propria degradare. Despre asta este vorba, oricum, în orice situația în care deplângem o degradare. Cu cât accepți valea mai mult, cu atât te bucuri mai mult de ea. Cu cât faci pe intelectualul, cu atât te sperie coborâșul mai mult. Oricum nimic nu va mai fi cum obișnuia să fie. Iar timpul nu vindecă nimic ci doar face rănile mai puțin relevante.

Am revăzut trilogia Ali/ Frazier și am înțeles de ce am început să tolorez și chiar să îmi placă Vama Veche: pentru că oricum Ali e cel mai bun. Iar dacă totuși îl bați rău pe cel mai bun iar el continuă să îți zâmbească ironic, atunci ar fi bine să te oprești și să-l inviți la o bere.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s