Egoistul

K privea strada aglomerată prin fisura discretă dintre obloane. Prin acel spațiu îngust dintre două bucăți vechi de lemn, năvăleau în încăperea de la mansardă frânturi de imagini colorate și mișcătoare precum un clei care se scurge printre pietre. Privea strada și îi asculta zgomotul. O adunătură de voci diforme, calde, speriate, uimite, solitare. Se gândea la Z. Știa că este prea târziu. Întotdeauna fusese prea târziu în ceea ce o privise pe Z. Dar mai târziu ca acum nu mai fusese niciodată. Întotdeauna ajungem într-un punct în care a fi prea târziu devine cu adevărat o chestiune complet întârziată. Alteori, deși este prea târziu, mai există totuși o scăpare, mai există un Dumnezeu al situațiilor mult prea întârziate. Acum însă nu era cazul. Dacă acest Dumnezeu existase cu adevărat, atunci el murise cu câteva ore înainte. Lumina zilei se îngreuna precum o miere în care picuri cerneală. Trupul său zvâcnea de oboseală. Își simțea ochii precum două pungi cu nisip iar fiecare clipire era la fel de usturătoare precum încercarea de a scoate cu un cleste imprecis un țep de trandafir dintr-o rană.

Ventilatorul din tavan se rotea cu o oarecare inexactitate melodioasă iar câteva mirosuri dulci de cafea și parfum franțuzesc erau răscolite de prin ungherele lor obscure. Z avusese mereu un simț aparte pentru lucrurile frumoase. Făcuse Belle Arte și din când în când încă mai picta. Fusese înnebunită după peisajele de la Barbizon și după câțiva ruși nebuni care pictau biserici. Făcuse, în primii ani de studii o pasiune nevrotică pentru a sta în cimitirul X.L.O. de dimineața până seara și a picta cerul în diverse momente ale zile. Singura ei sursă de inspirație era lumina. Dacă trupul ei nu ar fi fost compus din acea carne tare și gustoasă, probabil că ar fi fost compus din perle de lumină.Toate lucrurile ei se aflau puse în ordine. Ca de fiecare dată. O fasciculă de lumină vibra peste peretele pe care se aflau sprijinite toate lucrările ei din ultimul an.

K născoci dintr-odată un gând sumbru: dacă…dar nu! Era imposibil. În felul său, absurd și inegal, tot o iubea. Era imposibil altfel. Cu toate întârzierile sale și cu toate momentele de absență, iubirea față de Z era de netăgăduit. Nu era omul care să aibă certitudini dar faptul că o iubea pe Z era una dintre cele mai firave incertitudini.

Acum sosise înapoi. Spera că prea târziu există doar în literatură și în cimitire. Venise după un drum lung: șase ore de zbor și aproape trei ani de ezitări stupide. Dar nu, nu ezitase dintr-o lipsă de vâscozitate sentimentală. Ezitase pentru că fiecare zi din viața lui era ezitare. Și apoi, dacă ar fi fost să fie sincer, nu credea în iubire. Credea în altceva. Dar nu iubirea aceea pe care o știu oamenii. Credea în pasiunea pentru carne și pentru oase și credea în legătura spiritelor dincolo de puterea omului de înțelegere. De fiecare dată când fusese la un pas de moarte, o văzuse pe Z prin parbriz, prin hublou, prin ocheanul armei, pe fundul mării. Îi trebuiseră toți acești ani nu pentru a se convinge ci pentru a se elibera. Atunci când credem că ne eliberăm, de cele mai multe ori, fie lanțurile se strâng și nu ne mai rămâne decât iluzia eliberării, fie tocmai ne-am dat ultima suflare. Da, acum se eliberase. Iluzia era doar a lui, o țepușă care trece prin carne și ajunge la suflet.

Acum era înapoi la Z. Între lucrurile ei, așteptând-o să sosească. Niciodată nu fusese pus în postura celui care așteaptă. Tot timpul el fusese creatorul de distanțe și de așteptări. Acum venisă vremea lui. O vreme lungă. Nu îi era teamă să aștepte ci îi era teamă ca nu cumva acest lucru să îi rămână singurul lucru demn de făcut.

Un alt gând se agățase cu ghearele de el: daca nu cumva….nu, probabil că nu! Ar fi prea mult. Atâta lașitate…Dar apoi, dacă ar fi fost să fie sincer și de data aceasta, probabil că nu se înșela prea tare. Putem fi atât de adânci în lașitatea noastră încât să ne inventăm suferința dacă asta ne lasă noaptea să dormim liniștiți. Totul se reduce până la urma la constiina curată. Sau cel puțin la iluzia ei.

Am să o aștept pe Z. Chiar dacă este oricum prea târziu.

 Se întoarse încă o dată înspre ea. Tresări atunci când unul dintre pantofi îi căzu din picior din cauza tangajului trupului atârnat de tavan.

Am să o aștept pe Z pentru mine. Iar ea mă va ierta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s