Horațiu. Chipiul unui ofițer german și globul pământesc.

Încăperea era vastă, cu ferestre înalte și luminoase, în stil Art Nouveau, cu forma frunzei de liliac. Vopseaua tocăriei, de culoarea sângelui amestecat cu noroi, începuse de mult să crape și să se scorojască pe afară, în fâșii diforme care lăsau în urma lor un lemn vechi și mort pe care îl puteai apăsa cu buricul degetului iar acesta să capete o înfundătură delicată de parcă ai fi apăsat pe aluatul de tăiței. La interior, scrinul, biblioteca, statuile, tablourile și tot calabalâcul de vechituri prețioase, erau ferite de lumina moale de la miazănoapte de două rânduri de draperii îmbâcsite și unul de perdele. Lumina trecea printr-o crăpătură lată de-o palmă între cele două ziduri sângerii din vâscoză și se oprea tremurând pe bustul din bronz al lui Beethoven.

O lampă cu abajarul dintr-un textil prăfuit de culoarea pieii de la subraț, insuficient de puternică pentru întreaga încăpere, făcea ca aerul să aibă vâscozitate unui clei auriu care învelește abundența de vechituri într-o lumină stranie. Horațiu, privind din fotoliul său spre latură răsăriteană a încăperii, observa cum o fasciculă de lumină vie care sare din trupul lui Beethoven ca o broască speriată, se întinde pe raftul cu cărți de Balzac, Voltaire și Proust, alternând ciudate nuanțe de vinețiu cu albastru și schimbâdnu-și forma precum o budincă închegată pe care copii o lovesc cu lingurița. Se gândi că Bertha ar trebui să facă focul căci toamna, deja muribundă, lăsa înserările să fie din ce în ce mai reci.

Tatăl său îl cunoscuse pe Chopin la Paris iar el îi asculta acum uneori valsurile, alteori nocturnele, dintr-o plăcere cenușie de a își rememora câteva regrete fundamentale despre care considera că oricând s-ar fi hotărât să le prevină, ar fi fost mult prea târziu. De altfel, de copil a realizat că este un caracter trist și lipsit de umor și că singura modalitate prin care ar fi putut riposta, ar fi fost argumentul unui revolver împotriva tâmplei sale. Și a fugit cu sângele fierbând în vene prin viață, construindu-și un fel de zid din bunăstare și farmec care să-l apere de propriul întuneric. A trecut astfel prin război fără prea mari iluzii de supraviețuire. A fost deseori cutremurat de frică și a ucis pentru a nu fi ucis fără să ezite ori să regrete. Și nu a avut vreodată vreun coșmar! Nopțile i-au fost întotdeauna plăcute chiar dacă prin natura lui contemplativă, desori insomniace.

Zilele însă nu de multe ori au fost frumoase chiar dacă nimic din materia lor nu le-ar fi putut descrie altfel. A avut viața unui prinț, apucăturile unui conchiztador spaniol, curajul unui pilot de noapte care zboară peste Țara de Foc, întrebările lui Don Quijote și răspunsurile lui Descartes iar toate acestea, previzibil sau nu, l-au ajutat doar să spere că într-o bună zi acel zid va cădea glorios.

Dar ceea ce l-a construit de-a lungul timpului drept un om agreabil și seducător nu a fost capacitatea sa de a își îmblânzi firea ci tocmai stângăcia cu care călărea acest armăsar sălbatic care deseori îl arunca peste ceafă și îl scutura ca pe o nevertebrată. Și așa au trecut lunile și anii și într-o bună zi o tinerețe fecundă, apoi o maturitate impunătoare s-a arătat la răsărit cu colții aurii sângerând de pasiune. A iubit femeia de la Afrodita cea trupească și irezistibilă până la duioasa asasină a lui Marat, Charlotte. A iubit fiare, călugărițe, artiste, mame devotate ori dezolate, servitoare cu trupuri ca fierul încins ori preotese revoltate. A iubit însă fără religiozitate și fără sfințenie, atât cât a vrut ori cât l-au lăsat frământările sale interioare. Apoi a fugit.

Când s-a întors, s-a întors sătul de sine și nebun după lume. A început să îl caute pe Dumnezeu de parcă ar fi căutat un pocal de argint într-o căruță cu bălegar: cu silă și sete. S-a urât pe sine și s-a iertat pentru aceasta, s-a mirat de nebunia cu care alerga și într-o zi, când cineva i-a adus aminte de iertarea care i-a ruinat zidurile, a jurat să nu se mai ierte.

Era la sfârșitul războiului. Ploua cu furie de câteva zile iar umezeala trecuse de oase și se cuibărise în inimile tuturor. Germania căzuse într-o baltă de sânge și murea încet. I-a fost adus un ofițer german capturat la marginea unei păduri din apropiere. Era ud, veștejit de foame și de frig și era în pielea goală. Avea doar chipiul pe cap. Privea totuși precum un zeu peste muritori. Ceva s-a iscat între ei, ceva precum un impact dintre două comete iar germanul a ajuns în genunchi în fața sa iar revolverul său îl țintea în mijlocul frunții cu țeava rece. Chiar și acolo ofițerul râdea. Trage! Nici nu îți închipui ce bine mi-ai face! Nu a tras. I-a luat însă chipiul. Germanul a fost dus și judecat la Nuremberg.

Din când în când însă, în camera sa cu draperii trase, îl măcina un gând: de ce nu a tras atunci? Mai ucisese până atunci. Nu îi era teamă. Nu îi era nici milă. Ceva însă l-a făcut să nu tragă. De fiecare dată când își amintea acea zi, își punea chipiul ofițerului pe cap, se dezbracă în pielea goala, se așeza pe scaunul său de la birou și își aprindea o țigară. Privea fumul cum se încolăcește în aer și cum trece prin fasciula de lumină care curgea printre draperii și apoi dispărea. Oamenii dacă nu ar purta haine, ar merge printr-o piață așa cum ar merge dacă oasele lor ar fi făcute dintr-o cocă moale. Doar așa, poate, ar putea înțelege cum stă treaba cu frica de moarte și dragostea de viață. De ce nu am tras atunci? Voi ști într-o bună zi dacă atunci am greșit sau nu. Și dacă am greșit, voi repara pe loc greșeala și mă voi sinucide.

 Bertha se apropia cu coșul de lemne de ușa încăperii. Tinerețea ei era galopantă. Fragedă, înaltă, rotundă și generoasă în dealuri și văi, sprintenă și iute la mânie. Ea avea doar nouăsprezece ani și îl iubea pe Horațiu de parcă ar fi fost mai în vârstă ca el, cu chibzuința și structura unei mamei. La cei cincizeci și opt de ani ai săi, Horațiu arăta încă precum David a lui Michelangelo. Bertha auzea de pe hol scârâitul globului pământesc pe care Horațiu îl împingea cu degetul atunci când fuma și când purta pe cap chipiul ofițerului german. Înainte ca ea să pună mâna pe clanță și să intre în cameră, Horațiu găsi răspunsul la întrebare.

Și repară greșeala.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s