Fragment de jurnal

Lucrurile simple sunt cele care compun marile fericiri ale vieții, spunea cineva. Perfect de-acord. Dar atunci când lucrurile simple nu se mai pot sui unele peste altele, nu se mai pot agrega într-un corp comun, ele devin nesigure și incomplete, devin amăgiri, devin fotografii triste care amintesc tot timpul de prăpădul din urmă. Iar de Dumnezeu nu am curajul să mă ating. Consider că am stabilit cu dumnealui o relație destul de corectă. Eu nu-l neg iar el îmi lasă zile în care nu mă doare nimic. De fapt, se poate ca totuși să nutresc pentru dumnealui ceva mai mult decât simpla acceptare. Oricum, îmi este greu să mă rog. Poate că sunt prea arțăgos pentru a mă pune în genunchi. Și oricum, mare lucru, rugându-mă acum, ce-aș mai putea salva?

Mă frământ suficient pentru a îmi trece astfel sufletul printr-un oarecare purgatoriu. Iar dacă va exista dincolo de zare o judecată finală, voi avea și eu de spus ceva în apărarea mea: am greșit, da, în multe momente iar ca fiecare om lăsat liber printre oameni am și păcătuit. Mult, des, repetitiv, nu neg. N-am pretenția să fiu considerat un sfânt. Dar totuși ceva nu mi-a dat voie să fiu complet fericit. Nu am zâmbit în fața păcatului ci am fost deseori trist și plictisit. Și totuși l-am făcut. Mă voi apăra cu faptul că niciodată viața printre oameni, cu toate bunătățile ei, nu m-a extaziat prea mult. M-am simțit mai împlinit privind cerul ori ascultând vântul care lovea tufele cu ciulini decât petrecând până în zori sau mâncând pe săturate, ca un nesătul. Da, poate doar femeilor nu le-am putut rezista.

Dacă argumentul meu nu va sta în picioare, atunci mă voi supune liniștit oricărui verdict. Nu mai știu cine spunea ori unde am auzit că omul are datoria de a fi fericit. Într-o vreme credeam acest lucru doar pentru că era confortabil. Apoi, când timpul a mai trecut, a început să mă obosească ideea că am o datorie față de cineva, chiar și numai față de mine. Iar când am îmbătrânit, mă deranja moral faptul că n-am fost în stare să îmi duc la capăt fericirea, chiar și sub forma unei datorii. Când boala s-a instaurat în micul meu castel de carne, datoria fericirii nu a mai fost doar un purice moral și nici o corvoadă de care nu aveam dispoziție ci a devenit biletul unui tren pierdut. A devenit figura resemnării, o cauză pierdută, o poveste spusă de mult, o corabie care se pierde sub pâcla din zare. Ce să mai judece Dumnezeu la un om care nu a fost în stare să fie fericit? Nu-i este de-ajuns? Nu este suficient de nenorocit? Sper ca această judecată să își găsească ascultare. Altfel aș fi complet dezamăgit ca după zare să nu se găsească însă nimic. 

Jurnalul lui Benvenuto, Zile lângă mare, fragment.

Testamentul unei canalii. O prefață imposibilă a unei cărți inexistente. Încă.

Am fost pe rând un tiran, un om onorabil, un om care se apleca în fața lui Dumnezeu cu recunoștință, un om flămând de mesele vieții sau chiar un fanfaron fără simțul atât de elementar al ridicolului. Am fost pe rând fiecare dintre acești oameni, uneori chiar și puțin din fiecare, în același timp. Am fost eu însumi – și poate aceasta mi-o salut cel mai sincer acum – chiar dacă uneori nu am fost capabil să trec peste instincte sau orgolii care însuflețeau în mine dezastrul. Am fost între ape și am mințit, uneori, din plăcere. Am fost alteori subțire și sărac iar pentru a ascunde acestea am devenit histrion și mi-am lipit cu frondă floarea naturaleții în piept. Am fost în beciurile sumbre ale fricilor mele juvenile și materne iar în loc să mă așez într-un colț pentru a mă mântui prin tăcere și căință, am început să joc, ridicol, de parcă aș fi fost într-un salon de gală.

Am fost deseori lamentabil și dacă aș încerca să găsesc astăzi o scuză metafizică ori socială, nu aș reuși decât să adâncesc ridicolul. Nu mai am nicio altă cale decât aceea a acceptării fără compromis și perfect sincere a condiției mele de om nenorocit. De aici încolo începe mântuirea. Mântuirea spre care am tins mereu doar de dragul acelei frumoase înfățișări de profet luminos care a trecut de straturile vechi și bătrâne de carne și a ajuns la miezul condiției umane, la spiritul născător de spirit. Acel profet care vede totul clar și onest, împăcat și singur.

Nu am fost niciodată în tot acest timp mai puțin singur sau mai puțin împăcat, căci butaforia nu poate lumina adevărul decât prin prisma pildelor iar escrocii nu trec niciodată de sensul pur literar al unei pilde, citind-o și înțelegând-o la fel cum citesc și înțeleg un banal articol de ziar. Am fost un escroc, într-adevăr. Unul intelectual, sentimental, social, metafizic. Un escroc desăvârșit. Ar fi fost totuși trist ca nici măcar în ipocrizie să nu ajung la desăvârșire. Chiar dacă nu este la îndemâna oricărui ipocrit să fie desăvârșit, totuși este măsura supremă a nenorocirii sale.

Escrocul nedesăvârșit, incomplet, pe jumătate escroc pe jumătate orice altceva, este mediocru și slab dar mai are o șansă de a se mântui. Escrocul desăvârșit este autentic și viguros dar este, probabil, pierdut pentru totdeauna dacă nu renunță la felul său perfect de ipocrizie și înșelătorie. N-am putut fi niciodată incomplet în ipocrizie căci n-am putut fi niciodată dispus să îmi asum vina sau greșeala și să-mi cer iertare pe loc în cazul în care șubreda mea ambarcațiune a șarlataniei ar fi eșuat iar toată lumea mi-ar fi văzut adevărata față. Mi-a rămas doar a fi șarlatan până la capăt sau a nu fi șarlatan deloc. Nu știu dacă a fost calea cea mai simplă, dar a fost cea mai nenorocită și am apucat pe ea pe nesimțite, ca un orb, ca un nebun, ca un copil. Am fost un om rătăcit care în cele din urmă, negăsindu-și drumul și continuând să orbecăie prin ceață, a ajuns să fie pierdut de el însuși. A ajuns un om nenorocit de propria sa condiție de impostor.

 Totul este falsitate și ipocrizie, totul este histrionism și beție. Totul este o umbră și nimic mai mult. Am fost un om și am ajuns o umbră a tuturor dezideratelor false pe care le-am trăit, cu ipocrizie, de parcă ar fi fost reale. Nu am fost altfel decât șarlatan chiar și cu mine însumi, m-am tras pe sfoară pe mine însumi și m-am scârbit de mine însumi. Totuși nu m-am dezis de mine și nu m-am hulit. M-am iubit cu lașitate și imprevizibilitate, mi-am adâncit rănile și m-am îndepărtat tot mai mult de adevăr continuând să beau, să țin beția vie și să fug de luciditate ca de diavol. Oamenii nenorociți sunt acei oameni care fug de diavol dar nu înspre Dumnezeu. Fug în gol, pustiiți și sărmani. Uneori mă întreb cât de mult m-am putut pierde de mine ca să ajung atât de singur și de gol. Îmi este frică și groază de acest gol căci știu că acolo nu mai pot pune măști. Histrion se sinucide căci nimeni nu mai are răbdare cu el. A venit vremea adevăralui. Iar în locul adevărului, nu poate sta decât nenorocirea.

 

 

 

 

Între liniște și fuga de liniște

Să trăim într-o stare frumoasă de ataraxie! Nimic nu ne umbrește seninul sufletesc – ce poate fi mai bine decât asta?

Poate că asta ne-ar face săraci cu duhul, poate că am fi leșinați de atâta bine ca după un borcan de miere, poate că nu ne-am mai hrăni cu nectarul obținut prin sfărâmarea celor mai grele angoase, poate că am vegeta ușor anorganici într-o stare care nu ne apropie nici de Dumnezeu, nici de pietre.

Dar oare nu există apropiere de Dumnezeu și fără taraxis? Probabil că nu. S-ar putea ca lupta cu patimile și cedarea în fața lor să ne facă mai ampli, mai vii, mai umani. Om fără patimi? Omul este cel mai răbdător contabil al patimilor. Probabil că păcatul acestei filosofii din antichitate constă în faptul că  se opune patimilor, exclude existența acelei scântei dătătoare de viață ce rezultă impactului dintre oameni și patimi. Ataraxia probabil că împinge omul spre o liniște vecină cu moartă. După cum spuneau grecii, omul se suspendă de la judecățile controversabile. 

Astăzi, ataraxia poate trece drept senilitate. Acea pasivitate vinovată pentru toate relele pământului. Oamenilor trebuie să le lipsească taraxis-ul dar nu prin suspendarea judecăților care nu pot fi albe ori negre ci trebuie să scape de el prin procesul invers ataraxiei: trebuie să caute acele judecăți controversabile, trebuie să le macine, să se lupte cu ele, să le dovedească. Omul trebuie să se lepede de patimi înfruntându-le, nu fugind de ele. A fugi de patimi nu înseamnă că ai tăria de a le face față ci înseamnă doar că poți fugi relativ repede. Iar fuga nu este o virtute. Nu fuga înlătură taraxis-ul, nu fuga mântuiește omul ci ea îl face să fugă în jurul mizeriei sale, ca într-un cerc maladiv, obosind și risipindu-și energia fără însă a se îndepărta vreodată de ea. 

Astăzi, ataraxia grecilor ar trebui căutată în urma marilor dubii. Marile îndoieli elimină la urma urmei tulburările printr-un consum constant al tuturor acelor resurse care, precum gazul, întrețin focul. Omul care astăzi caută să elimine tulburările, taraxis-ul, va trebui să se așeze și să privească. Să nu fugă. Să nu se repeadă. Oamenii au astăzi, mai mult ca niciodată, nevoie de liniște. Și totuși, tot ceea ce fac, fac pentru a fugi de ea. 

Paradoxul omului nenorocit

Notă

Idealismul începe să preocupe atunci când materia devine insuficientă și nu mai oferă spațiu pentru atingerea fericirii dezirabile. Cine să se preocupe de spiritualitate atunci când materia este îndestulătoare, când ofertele materiale sunt abundente iar fericirea este la fel de simplă ca mersul trenurilor, vorba lui Petre Țuțea? Nu cred că pentru aceasta cineva poate sau trebuie să fie judecat. În fond războaiele și revoltele au pornit pe stomacul gol. Bunăstarea împinge la orice numai la adevăratele revolte nu. Interesul pentru spirit, conștiință, dumnezeire, mântuire și așa mai departe, este fie pentru cei luminați, fie pentru cei nenorociți.

Pe de altă parte, dacă materia nu asigura un minim existențial și poate chiar ceva mai mult, atunci nu poți pretinde nimănui înclinații spirituale. Piramida lui Maslow. Da, poate în aceste situații, oamenii ar fi mai îndreptățiți să se încline înspre găsirea lui Dumnezeu ca sursă alternativă de liniște și fericire, dar nu este obligatoriu.

Oamenii cu care vorbesc zilele acestea în interes de serviciu și cu care am tot vorbit de-a lungul anilor, sunt oameni care stau pe linia de plutire, chiar dacă uneori micuța lor ambarcațiune ia apă. Sunt oameni care însă formează paradoxul nenorocitului: materia nu le este suficientă iar pentru spirit nu mai au resurse. Nu sunt nici călare, nici pe jos. Nu știu dacă aceasta vine din fierea vieții pe care aceștia au supt-o de la sânul mamei sau dacă vine din prostie. Indiferent de unde ar veni, aceștia oameni nu pot fi judecați. Pentru atunci s-ar apăra cerând procurorilor să se pună în locul lor. Iar de cele mai multe ori, cei care acuză, acuză de la căldura unei poziții mai bune. Nu cred că există acuzator care să moară de foame sau care să fie uscat și ars sete. Pentru că atunci ar pierde din vedere parametrii legali, ar gândi cu stomacul și cu frigul pe care-l simte-n oase, ar deveni acel gen de acuzator care nu face doar dreptate ci face și multe crime inutile și vindicative.

Acest om nenorocit este nenorocit printre altele și pentru că refuză să se ridice din zeama lui urâcioasă. Nimeni nu spune, de pildă, că Biserica nu are viciile sale. Că nu există zone infectate în interiorul bisericii, că preoții nu sunt întotdeauna cei mai drepți reprezentanți ai dumnezeirii și așa mai departe. Dar omul nenorocit, în loc să fie smerit în fața nenorocirii sale, el devine acel procuror ars de foame și de sete, acel asasin care  face dreptate cu instrumentele nedreptății. Și atunci, nenorocitul zice „hai domne lasă-mă cu credința…nu vedeți ce mafie e și cu popii ăștia? Că fac și dreg, că nu-s și n-au, ba Catedrala Neamului, ba mașini scumpe, ba…” Și de abia de aici înainte, omul nenorocit devine și mai nenorocit. Pentru că devine rău. Răutatea nu mai ajută la nimic. Devine îndărătnic și urâcios, devine arid. Nimeni nu spune că nenorocitul trebuie să fie precum Hristos, să întoarcă celălalt obraz sau să ierte necondiționat pe toată lumea. Dar nu răutatea absolută este opusul lui Hristos. A fi rău nu ajută cu nimic pe nenorocit. Îi va consuma energia și așa puțină, îl va apropia și mai mult de nenorocirea sa și, cu siguranță, îl va îndepărta tot mai mult liman.

Nu vreau să acuz pe nimeni căci știu că aș putea fi acel procuror care nu ar avea cum să se pună în locul nenorocitului. Știu că sunt procurorul căruia nu îi este foame și nu îi este nici sete nici frig. Sper doar să nu cunosc niciodată acea nenorocire paradoxală, a celui care nu are nici materia, nici spiritul. Și sper ca toate îndoielile și întrebările mele, să mă ține treaz, conștient de toate nenorocirile și apt de acea fericire simplă, a omului simplu care nici nu poate nici nu vrea să fie rău.

O enclavă de certitudini false: Facebook

Orice exces conduce la diluare. Indiferent de forma de expresie a excesului, acesta blochează artera simțului critic și lasă iluzia unui libidou ideologic vast și ofertant. În realitate, totul este butaforie, este o suprafață aerată care lasă iluzia densității. De mult am vrut să scriu despre Facebook dar m-am temut și abținut din două considerente: 1. Am crezut că este inutil să scriu pro/contra Facebook deoarece fiecare este liber să decidă asupra intimității sale, în consecință nu aș putea să scriu decât despre părerea mea față de Facebook – iar lumea este plină de păreri. 2. Mi-a fost teamă că sunt dependent de Facebook, în consecință totul ar părea frondă. 

Până la urmă m-am hotărât să scriu despre Facebook sub aspectul unei confesiuni. Nu îmi mai este teamă că sunt dependent de Facebook căci acum sunt sigur de asta. Dependent nu de o platformă online ci de oportunitate de a fi ascultat și de a asculta, de a empatiza și simpatiza, de a te da cu un curent sau cu altul, de a spune ce gândești și de a atrage asupra ta critici și aliați. Totul se reduce la atenție. Nevoia de atenție, poate frustrarea liniștii, poate nevoie de confirmare. Nu sunt lucruri noi pentru nimeni, probabil toată lumea știe de ce se stă pe Facebook. Totuși am simțit că am nevoie de o pauză. Căci nu mai știu unde încep ideile în care cred și ideile în care cred că ar trebui spuse pe Facebook. 

Facebook a devenit o anexă a realității în care lucrurile se întâmplă ciudat, fără o logică aparte, fără parametrii de previziune și fără prea multă substanță. În fine, nu ar fi ceva neapărat rău în asta. Pentru mine însă a devenit iritant. Simt că exagerez și că fac exces, simt că nu mă pot exprima cum trebuie, simt că uneori confund nevoia sinceră de expresie cu nevoia aproape erotică de partizanat. Pentru mine, Facebook a devenit o capcană. Simt că atunci când mă exprim, o fac din poziția impostorului. Păzit de ecranul laptopului, păzit de distanțele firești. Totul se întâmplă sub protectoratul spațiului virtual. Facebook întețește nevoia de exprimare până acolo unde nu mai ai nimic de spus.

Simt că toate problemele și toate interesele celor pe care îi urmăresc, voit sau nu, pe Facebook, au ajuns să mă obosească și să mă întărâte. Au ajuns să îmi construiască o imagine despre niște oameni pe care nu i-am mai văzut de luni sau ani, au ajuns chiar să îmi schimbe impresiile despre alții doar datorită unor argumente pe care ei le aduc cu privire la o cauză anume. Omul de altă dată a devenit un profil de Facebook partizan cu anumite cauze pe care ajungi să-l detești, cu care te războiești în argumente, cu care împarți păreri pro sau contra, pe care ajungi să nu-l suporți și căruia, poate, ajungi să-i dau ignore sau block crezând că astfel rezolvi ceva. 

Simt nevoia să nu mai mai implic în viața de pe Facebook deoarece am început să am dubii cu privire la calitatea îndoielilor mele. Am observat, analizând activitatea mea pe Facebook, că am chiar unele certitudini despre care nu vorbesc în viața reală și pe care, dacă stărui asupra lor, încep să le consider de-a dreptul hilare. Niciodată nu m-am gândit prea mult înainte să scriu ceva pe Facebook. Totul se întâmplă repede, impulsiv și aproape instinctual. Și din câte îmi amintesc bine, niciodată nu am crezut în instinct mai mult decât în rațiune. 

Simt nevoia să ies din Facebook deoarece am impresia că multe dintre idei mi s-au diluat de prea multă uzură – o uzură stupidă, datorată nevoii de atenție, de-a crede că sunt citit și ascultat, de a crede că am unele idei bune. 

Îmi este frică de Facebook deoarece, se pare, am înțeles greșit acest fenomen. Sau l-am folosit greșit. Este doar vina mea, nu acuz Facebook, nu acuz userii de Facebook. Simt doar că alunec spre o groapă cu reziduri și că din ce mă voi zbate mai mult, din aia mă voi murdări mai tare. 

Sper să reușesc să mă țin departe de Facebook câtă vreme voi înceta să mai fac abuz de infinita posibilitate de exprimare. Simt nevoia să părăsesc această insulă până când îmi voi pune îndoielile în ordine. Facebook m-a făcut să cred că am mai multe certitudini decât am cu adevărat. Și fără să fiu livresc, sincer, nu cred că am prea multe. 

Fantezie și civilizație

După ce călătorești prin zona de maximă civilizație (civilizație într-un context strâmt, al normelor respectate și al libertăților înțelese decent) a Europei, prin care eu înțeleg țările nordice, Austria, Germania, Benelux, Liechtenstein,  poate chiar și Regatul Unit, te întorci acasă în România cu oarecare fantezii despre ce înseamnă civilizație și cum ar fi ca ele să fie implementate aici, în spațiul românesc. Și spun fantezii pentru că din multe considerente, ele nu pot fi altfel decât fantezii. Și poate că nu este nimic rău în a crede în fantezii și cu atât mai puțin rău în a avea anumite fantezii, mai ales că ele pot educa spiritele și le pot face mai receptive, mai puse pe treabă.

Cred că fiecare călător în acest spațiu de care vorbeam mai sus, are sau a avut la un moment dat, sentimentul mirării stupide, acea mirare a omului de țară. Nu este nicio rușine. Nu este nicio rușine în a avea aceste mirări, căci ele conduc până la urmă la fantezie. Dar uneori se întâmplă să ajunge acasă, în România, și să vrem să implementăm acele fantezii cu forța. Desigur, ar zice unii, pentru orice există un început și sunt de acord cu asta. Nu sunt însă de acord cu fronda ce se ascunde în spatele dorinței de „civilizare”, de transformare a fanteziei în realitate.

Nu știu de unde vine această vanitate a civilizatului, a celui care a scos capul din pământ. Teoretic, ar trebui să fie indiferent, să nu îi judece pe cei din jurul său, să le accepte opiniile și gesturile, să își vadă, în principiu, de treaba lui. Într-o zi mergeam pe Turda, pe jos, într-o banală după-amiază. Din spatele meu, pe trotuar, călare pe bicicletă, venea un băiat la vreo 30 ani, cu mutră de occidental. Nebărbierit de vreo două săptămâni, cu bicicletă de oraș, cu un câine corcit legat de ghidon, îmbrăcat nițel hipsterește dar nimic exagerat. Se oprește la o trecere de pietoni și așteaptă, civilizat, să se facă verde. Nu venea nicio mașină de nicăieri. Un bătrânel se asigura și traversează pe roșu. Nimic de spus, a trecut pe roșu, nu e OK și nu este un exemplu bun pentru nimeni. Dar acel tânăr boem, aparent educat, aparent cu viziuni occidentale, se apucă și urlă: „bre tataie, nu vezi că-i roșu?! unde treci?! Țăran infect ce ești! Țăranule! Omori oameni nevinovați, să te aibă pe conștiință!”.

Nu știam că a fi civilizat presupune să îi jignești pe ceilalți atunci când fac ceva ce nu este OK, ceva ilegal. În Austria, ies din curtea în care stăteam și care dădea într-o stradă cu sens unic. Din greșeală ies invers, pe interzis. Nu venea nicio mașină așa că parchez pe interzis două secunde cât să închid poarta în urma mea, apoi să întorc și să plec regulamentar. Dar nu apuc. O femeie la vreo 60 ani vine la mine și îmi vorbește în germană. Îi spun English Please iar femeia începe în engleză să îmi explice, zâmbind, să nu las mașina așa pentru că sunt pe interzis și risc să iau amendă. Îi explic povestea, zâmbind, ea pleacă, eu întorc și așa mai departe.

Sper că acel tânăr care urla pe Turda, vrând să civilizeze cu mijloacele barbariei, era doar un caz izolat de mitocan care crede că dacă ascultă jazz, bea ceai și merge pe bicicletă este mai deștept, mai civilizat.

Este frumos să vrei să schimbi lucrurile sau să le vrei mai bune decât sunt. Dar pentru asta ar trebui apelat la seducție și nu la scandal sau fițe de civilizat.

Despre lene

Lenea este motorul dar este și frâna. Parcă Steve Jobs spunea că îi va căuta pe cei mai leneși oameni pentru a face anumite task-uri pentru că aceia vor folosi cel mai puțin timp/ cele mai puține resurse pentru asta. Acum, e drept, leneșul caută să optimizeze spațiul și timpul, demers care de altfel este destul de sănătos și de corect. Pe de altă parte, leneșul nu se gândește prea mult la această economie, ci pur și simplu acționează în spiritul ei din lipsă de alternativă, dintr-o chemare vegetală a trupului și a minții sale. În principiu, lenea ar trebui să fie inofensivă. Cel mult, leneșul va pierde „pe barba lui”, căci dacă din lene va compromite anumite proiecte în care este angrenat, într-un fel sau altul tot din contul său se vor deconta. 

Lenea nu își are efectele cele mai urâte în realitatea în care evoluează ci chiar asupra leneșilor, întocmai ca Văduva Neagră care își ucide partenerul după împerechere. Lumea este plină de leneși, ba chiar aș putea spune că lumea este leneșă. Nu cred în vrednicia celor mulți ci mai repede în sictirul lor, în lenea lor cea de toate zilele. Și totuși lumea merge, viața își duce crucea, mecanismele societății, de bine de rău, merg înainte iar pământul, de bine de rău, se tot învârte. 

Ce este, totuși, lenea? O putem izola sub o lupă de microscop și analiza precum analizăm o bacterie? Sau oare există categoria „leneșilor” și cea a „neleneșilor”? Oare nu cumva toți oamenii sunt leneși la un moment dat? Ba, cu siguranță! Lenea este poate chiar momentul de răsfăț al fiecărui mare neleneș. Toată lumea și-l permite și dorește și se bucură de el. Doar ipocritul nu este leneș niciodată.

Totuși există anumite persoane care nu derapează spre lene ci pur și simplu merg pe ea, trăiesc cu ea și încep să se confunde cu lenea lor. O învinuiesc pentru tragedie, îi mulțumesc pentru succes, abia o mai suportă pentru simpla ei existență. Totuși lenea acestor oameni stă dincolo de trăncăneală. Este un fel de resemnare, o predare umilitoare a armelor. 

Leneșul total, de atâta lenea nici măcar nu mai trăiește. Se află tot timpul cu doi pași în urmă: merge cu întârziere, vede cu întârziere, aude cu întârziere. Tot creierul funcționează într-o viteză inferioară deși este aproape tot timpul odihnit și proaspăt. Leneșul total trăiește de parcă ar fi condamnat la închisoare pe viață. Arestat în propria-i silă de a face orice, căutând soluții alternative care nu eficientizează ci deturnează, obținând amânări și derogări până ce nu mai este cazul să mai facă nimic, trăind într-o strânsă armonie cu un soi de Dumnezeu care le păzește lenea întocmai cum îi păzește și pe cei orbi de cele mai mărunte și stupide accidente. 

Apoi leneșul nu îl va găsi niciodată pe Dumnezeu. Nici măcar nu va încerca vreodată să-l caute. La ce bun? Leneșul nu va cauta niciodată căile spiritului ci va merge pe cele mai ușor de accesat, chiar dacă aleg astfel căi anevoioase, riscante, obositoare și așa mai departe. Odată luând-o pe aceste căi, fie va face o eternitate până la destinație, fie se vor întoarce. Totuși, atunci când leneșul se întoarce din drum, deja s-a spălat de o parte din lene. Deja s-a decis să schimbe ceva din cursul dezastrului său, să își asume o decizie, să fie strategul unei decizii în viața sa. Căci leneșul total nu își asumă nimic. Niciodată. Totul se întâmplă pentru că așa a fost cel mai simplu. Sau doar pentru că așa se mai putea întâmpla. Leneșul nu va pierde niciodată un tren căci de fiecare dată se va sui totuși într-unul, pe oricare l-ar prinde. De ce să stea pe loc când poate merge? Leneșul nu va stărui prea mult căci va avea impresia că începe să se acuze de cine-știe-ce vinovății. Va porni la drum pentru că așa îi pare cel mai simplu. Mergând, leneșul nu are timp să mediteze asupra condiției sale de leneș. Nu știe decât că dacă tot s-a pornit, dacă tot s-a rupt lenii sale, de ce să se mai oprească? Dă-i înainte, c-om ajunge undeva…

Leneșul este oarecum biblic, trăiește într-o dimensiune în care nu există decât mântuire. Este prea leneș pentru a lua în calcul eșecul. Chiar și atunci când dă greș, lenea îi oferă imediat o soluție. Va merge mai departe, se va scurge printre alte pietre și tot nu va rămâne locului. Leneșul are un mare avantaj care lipsește total neleneșului: este complet dispus să schimbe, să adopte, să se integreze. Nu are nicio baterie de obișnuințe care să îi dicteze standarde sau prea mari limitări. Leneșul este viu și dinamic, este activ și plin de viață. Leneșul nu are nici pasiuni nici vicii reale. Are poate doar mici apetențe către ceva, are mici plăceri, mici dorințe de a epata, mimând prost atât pasiunile cât și viciile.

În concluzie, lenea incompletă poate fi motorul eficientizării resurselor, poate ajuta la echilibrul emoțional al leneșului și poate face povara mai ușoară. Lenea totală este lipsită de orice virtute, este o zeamă lungă nici gustoasă nici hrănitoare, este o tristețe de plumb, o pâclă înecăcioasă care nici nu-l sufocă pe leneș, nici nu-i dă voie să respire normal. 

Leneșul total, când nu este îndărătnic este dezolat. Când nu este placid este somnoros. Când nu îi place ceva, nu va putea fi în stare să spună ce-i place. Leneșul total trăiește doar pentru că îi bate inima și toate funcțiile vitale merg strună. Altfel, se poate spune că își duce moartea pe picioare.

Acele mici libertăți ale vieții

Zumzetul pieței Obor, ziua în amiaza mare. Din cauza căldurii, putoarea de pepene stricat și zeamă de roșii devine insuportabilă. Doar pentru cei cu simțurile fine, desigur, acei burghezi construiți din nițică fandoseală și o brumă de literatură. Restul oamenilor poate doar strâmbă din nas fără a romantiza prea mult. N-am ce face, zic, merg mai departe, trebuie să îndur sudoarea și trăncăneală și să-mi văd de târguieli. În fine, aș mai avea poate cel puțin două alternative: abandonul și sinuciderea. Noroc că monsieur Sartre e departe. Dar totuși abandonul îmi palpită acum în minte cu o ciudată pulsație plină de forță. Oare cum m-aș simți ca în ciuda tuturor obligațiilor totuși să dezertez? Ar fi dovada lașității sau a curajului? Dezertorul, cel care fuge de pe front din fața morții, este laș sau este curajos? Oare cum este bine, să mori pentru ideile tale sau să trăiești pentru ele? De ce dezertează dezertorul? De frică, ar răcni generalul lovind cu cizma în dușumea. Din dragoste de viață, domnule general, i-aș răspunde eu. Ce s-ar fi întâmplat dacă toți ostașii ar fi refuzat să lupte, dezertând cu sutele de mii? Ce s-ar fi ales de marii asasini ai lumii? Nu s-ar fi transformat ei oare în niște bătrânei penibili, împopoțonați cu decorații dar ignorați cu un zâmbet copilăresc în colțul gurii de toată lumea? Dacă un tânăr dezertează, este considerat trădător, judecat de tribunalul militar și spânzurat. Dacă o sută de mii de tineri dezertează atunci poate s-ar termina războiul și toată lumea ar ieși la o cafea la stradă. 

Cred că dezertorul nu este mai degrabă laș cât este mai degrabă îndrăgostit de viața lui. Dacă el nu își extrage fericirea din decizia de-a murit în noroi pentru o cauză, atunci moartea sa nu este mai presus decât moartea unui țânțar. Mai bine dezertezi fericit decât să mori cu frică. Cred că cel care alege să moară din frica de a dezerta, este mai laș decât cel care decide să fugă din dragostea de a trăi. 

Micile libertăți ale vieții sunt cele care uneori dau sens tuturor marilor libertăți – pe care de cele mai multe ori nu ni le permitem. Să fugi de la muncă în mijlocul zilei pentru două ore ține locul unei vieți trăite într-un hamac la malul mării. Pentru a face chinul suportabil, micile libertăți sunt fundamentale. 

Omul se plânge că nu are timp pentru libertățile pe care și le-ar dori dar nu are timp de ele pentru că de fapt nu are curajul să dezerteze. Și atunci aruncă vină pe datorie, pe curaj, pe asumare, pe necesitatea de a își duce la capăt condiția. Și alege să moară în noroi, profund nefericit și neîmpăcat. Cred că cel mai rău lucru pentru un om este să rămână blocat între sictirul de a face ceea ce face și lipsa curajului de a nu mai face acel lucru. Nici nu se poate împăca, nici nu poate schimba cursul vaporului. Nu este nici capabil de abandon nici suficient de puternic pentru a își asuma o cauză. De sinucidere nici nu mai vorbesc..

Aceste mici libertăți pot salva o viață de la placiditate. Pot da un sens. Pot face povara suportabilă. Sunt cele mai la îndemână, cele mai intense și totuși cele mai puțin fructificate. Oamenii tânjesc spre marile libertăți pentru că știu că nu le pot atinge niciodată. Preferă ca sictirul lor să aibă o cauză reală și să acea cauză să nu fie pusă în contul lor. Este pe umerii altcuiva. Nu pot trăi o viața în hamac la malul mării, nu am cum, este un vis absurd. Din cauza asta sunt acru și resemnat. Cine să mai aibă timp de muzică? De un espresso la drumul mare? De un mic în piața Obor? De o glumă ușor indecentă? La ce bun să fug o oră dacă apoi mă întorc în cușcă? Și pe acest drum se construiesc acele mutre resemnate și acrite care nu văd pădurea din cauza copacilor. 

Mai cumpăr câteva lucruri, în special fructe românești, apoi decid să plec. Cu lista pe jumătate completată. Voi găsi o alternativă mai fericită. Zâmbesc ștrengărește și brusc mi se pare că am dat jos de pe umeri câteva straturi de cojoace care mă împresurau și mă cocleau. 

 

Lucrurile care mă liniștesc

Sunt doar câteva lucruri care mă liniștesc. Câteva gânduri care au prins rădăcini și acum încep să facă umbră. O umbră plăcută, aproape vitală sub un cer dogoritor. Cea mai bună liniște este cea care vine din interior. Umbra naturală, desișul gândurilor, sentimentelor, nostalgiilor, dezamăgirilor și acceptărilor. Uneori mă gândesc că nimic nu poate fi mai reconfortant decât acest desiș binecuvântat care mă ferește de căldura arzătoare. 

Unul dintre aceste lucruri este gândul că omul a fost făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa. Cu bune și cu rele. Înseamnă că omul este frumos, cu bune și cu rele. Nu suntem veniți de nicăieri chiar dacă poate într-acolo de îndreptăm. Este ca și cum m-aș gândi că mereu voi avea un acasă la care să mă întorc. Gândul că ne mișcăm între lucrările lui Dumnezeu și cele ale omului, mă face să fiu mai puțin speriat de greutatea drumului. Iar incertitudinea care plutește deasupra delimitării dintre lucrările lui Dumnezeu și cele ale omului face cu atât mai frumos jocul. Fără gândul că există un Dumnezeu, multe lucruri ar părea îngrozitoare și insuportabile. Și totuși, uneori, de aici vine coșmarul: dacă totuși Dumnezeu nu există? Dacă Omul l-a făurit dintr-un exces de frică? Dacă Omul, zeitatea supremă, a inventat un Zeu mai mare decât el însuși tocmai pentru a își modera natura criminală și destructivă? Nu, Dumnezeu trebuie să existe, chiar și sub forma unui faliment sau unei iluzii. 

Un alt lucru care mă liniștește este raportul în care mă plasez față de acest Dumnezeu. Știu că nu îi sunt tocmai fidel, știu că uneori i-am contestat reacțiile, știu că alteori m-am mâniat pe el. Dar ce poate oferi o dovadă mai mare de încredere dacă nu chiar eterna întoarcere spre el, dincolo de toate răzvrătirile? 

Apoi mai este marea. Un uriaș tărâm de apă unde te poți spovedi, mântui și condamna în același timp. Marea m-a făcut mereu să am senzația că o văd pentru ultima dată. O dulce confuzie între dragostea de viața și teama de moarte. Marea mi-a oferit privilegiul de a petrece timp cu mine însumi. Acel timp de care uneori fugim fără să ne dăm seamă, umplând momentele de liniște cu zgomot, muzică, scandal sau taclale, cu orice numai să nu tăcem în fața gândurilor noastre. Marea este în stare să te facă să te urăști, să îți fie frică de tine, să te simți acrit și plictisit de tine însuți. Dacă te plictisești vreodată de viață, pleacă pe mare. Dar în tot ceea ce ne distruge există sâmburele care ne vindecă. Marea te poate mântui prin faptul că te dezbracă de pielea rea, te întoarce la pruncie și te face să nu uiți că într-o zi vei muri. Marea face moarte acceptabilă și uneori chiar dezirabilă. Totuși a da jos pielea stricată este un demers dureros. Dar câte lucruri din viață care te curăță și luminează, nu sunt dureroase? 

Nu în ultimul rând, mă liniștesc oamenii. Există în Esenin un vers care mereu mi-a plăcut enorm: Toți vom fi acolo, poți să semeni, Viața ta cu râs și cu tumult, Pentru asta trag așa spre oameni, Și-i iubesc pe toți atât de mult. Cine s-ar putea lipsi de oameni? Cine s-ar putea lepăda de ei? Ca să iubești oamenii nu înseamnă neapărat să trăiești înconjurat de ei ci să nu ajungi niciodată să îi urăști. 

Poate că desișul nu se limitează doar la aceste câteva lucruri dar cu siguranță fără ele nu ar putea face umbră nici cât pentru un nenorocit vierme de pământ. 


Pedeapsa care definește

Viata aparține foarte puțin timp omului. Această apartenență nu durează mult dar arde cu flacără mare. Este urmată de abandon. Abandonul pentru o cauză, fie că este o idee, un om, un neam, un Dumnezeu, o teorie. Viata nu îi mai aparține dar nu are neapărat mai puțin sens. Este chiar mai vie, mai carnală și frumoasă ca niciodată. Viata îi aparține doar atunci când este copil sau când se află pe patul de moarte.
Omului îi este destinat sacrificiul căci din sacrificiu se trage. Nașterea sa, momentul în care își primește pedeapsa fundamentală, îl condamnă la un lung sir de sacrificii, o penitenta rotundă care oferă cea mai bună definiție a vieții, înduhovnicind-o cu sens. Omul trebuie să își poarte crucea cu demnitate, să consume sacrificiul și sa îl înnobileze cu cu răstignirea  pe crucea. Să ducă mai departe chemarea sacrificiului. Când omul nu își mai deține dreptul asupra vieții, atunci ea revine sacrificiului. Ciclu de sacrificii se încheie ironic: atât timp cât își deține viața, omul nu se bucură de ea suficient iar când nu o mai deține începe să o iubească și să se bucure de ea cu adevărat.

Omul care se va ține departe de sacrificiu, se va ține departe de viață. Va trăi o formă vegetativă, lipsită de credință, într-o conjunctură spirituală guvernată de ospăț și excese. Lipsa jertfei nu eliberează ci constrânge, nu iartă ci acuză și mai presus de toate, nu fericește ci în timp construiește în jurul său un infinit șir de tristeți. 

Omul este construit pentru a crede și a acționa în slujba credinței sale. Altfel, lipsit de credință, va trăi diluat și îndărătnic, va fugi de cultură și de lucrările ei, va raționaliza pe Dumnezeu și nu va înțelege nimic din drumul său. Va crede că cei din jur i se opun, că îl judecă și caută să-l fure, se va furișa pe lângă ziduri, va căuta penumbra și cuvintele puține, va căuta recordurile și victoriile, va căuta mai degrabă să ignore decât să ierte și mai repede să fugă decât să compătimească. 

Nu există nicio pacoste mai mare pentru om decât lipsa credinței. Într-un spirit, într-un Dumnezeu, într-un neam, într-un destin, într-un sacrificiu.