Fragment de jurnal

Lucrurile simple sunt cele care compun marile fericiri ale vieții, spunea cineva. Perfect de-acord. Dar atunci când lucrurile simple nu se mai pot sui unele peste altele, nu se mai pot agrega într-un corp comun, ele devin nesigure și incomplete, devin amăgiri, devin fotografii triste care amintesc tot timpul de prăpădul din urmă. Iar de Dumnezeu nu am curajul să mă ating. Consider că am stabilit cu dumnealui o relație destul de corectă. Eu nu-l neg iar el îmi lasă zile în care nu mă doare nimic. De fapt, se poate ca totuși să nutresc pentru dumnealui ceva mai mult decât simpla acceptare. Oricum, îmi este greu să mă rog. Poate că sunt prea arțăgos pentru a mă pune în genunchi. Și oricum, mare lucru, rugându-mă acum, ce-aș mai putea salva?

Mă frământ suficient pentru a îmi trece astfel sufletul printr-un oarecare purgatoriu. Iar dacă va exista dincolo de zare o judecată finală, voi avea și eu de spus ceva în apărarea mea: am greșit, da, în multe momente iar ca fiecare om lăsat liber printre oameni am și păcătuit. Mult, des, repetitiv, nu neg. N-am pretenția să fiu considerat un sfânt. Dar totuși ceva nu mi-a dat voie să fiu complet fericit. Nu am zâmbit în fața păcatului ci am fost deseori trist și plictisit. Și totuși l-am făcut. Mă voi apăra cu faptul că niciodată viața printre oameni, cu toate bunătățile ei, nu m-a extaziat prea mult. M-am simțit mai împlinit privind cerul ori ascultând vântul care lovea tufele cu ciulini decât petrecând până în zori sau mâncând pe săturate, ca un nesătul. Da, poate doar femeilor nu le-am putut rezista.

Dacă argumentul meu nu va sta în picioare, atunci mă voi supune liniștit oricărui verdict. Nu mai știu cine spunea ori unde am auzit că omul are datoria de a fi fericit. Într-o vreme credeam acest lucru doar pentru că era confortabil. Apoi, când timpul a mai trecut, a început să mă obosească ideea că am o datorie față de cineva, chiar și numai față de mine. Iar când am îmbătrânit, mă deranja moral faptul că n-am fost în stare să îmi duc la capăt fericirea, chiar și sub forma unei datorii. Când boala s-a instaurat în micul meu castel de carne, datoria fericirii nu a mai fost doar un purice moral și nici o corvoadă de care nu aveam dispoziție ci a devenit biletul unui tren pierdut. A devenit figura resemnării, o cauză pierdută, o poveste spusă de mult, o corabie care se pierde sub pâcla din zare. Ce să mai judece Dumnezeu la un om care nu a fost în stare să fie fericit? Nu-i este de-ajuns? Nu este suficient de nenorocit? Sper ca această judecată să își găsească ascultare. Altfel aș fi complet dezamăgit ca după zare să nu se găsească însă nimic. 

Jurnalul lui Benvenuto, Zile lângă mare, fragment.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s