Acele mici libertăți ale vieții

Zumzetul pieței Obor, ziua în amiaza mare. Din cauza căldurii, putoarea de pepene stricat și zeamă de roșii devine insuportabilă. Doar pentru cei cu simțurile fine, desigur, acei burghezi construiți din nițică fandoseală și o brumă de literatură. Restul oamenilor poate doar strâmbă din nas fără a romantiza prea mult. N-am ce face, zic, merg mai departe, trebuie să îndur sudoarea și trăncăneală și să-mi văd de târguieli. În fine, aș mai avea poate cel puțin două alternative: abandonul și sinuciderea. Noroc că monsieur Sartre e departe. Dar totuși abandonul îmi palpită acum în minte cu o ciudată pulsație plină de forță. Oare cum m-aș simți ca în ciuda tuturor obligațiilor totuși să dezertez? Ar fi dovada lașității sau a curajului? Dezertorul, cel care fuge de pe front din fața morții, este laș sau este curajos? Oare cum este bine, să mori pentru ideile tale sau să trăiești pentru ele? De ce dezertează dezertorul? De frică, ar răcni generalul lovind cu cizma în dușumea. Din dragoste de viață, domnule general, i-aș răspunde eu. Ce s-ar fi întâmplat dacă toți ostașii ar fi refuzat să lupte, dezertând cu sutele de mii? Ce s-ar fi ales de marii asasini ai lumii? Nu s-ar fi transformat ei oare în niște bătrânei penibili, împopoțonați cu decorații dar ignorați cu un zâmbet copilăresc în colțul gurii de toată lumea? Dacă un tânăr dezertează, este considerat trădător, judecat de tribunalul militar și spânzurat. Dacă o sută de mii de tineri dezertează atunci poate s-ar termina războiul și toată lumea ar ieși la o cafea la stradă. 

Cred că dezertorul nu este mai degrabă laș cât este mai degrabă îndrăgostit de viața lui. Dacă el nu își extrage fericirea din decizia de-a murit în noroi pentru o cauză, atunci moartea sa nu este mai presus decât moartea unui țânțar. Mai bine dezertezi fericit decât să mori cu frică. Cred că cel care alege să moară din frica de a dezerta, este mai laș decât cel care decide să fugă din dragostea de a trăi. 

Micile libertăți ale vieții sunt cele care uneori dau sens tuturor marilor libertăți – pe care de cele mai multe ori nu ni le permitem. Să fugi de la muncă în mijlocul zilei pentru două ore ține locul unei vieți trăite într-un hamac la malul mării. Pentru a face chinul suportabil, micile libertăți sunt fundamentale. 

Omul se plânge că nu are timp pentru libertățile pe care și le-ar dori dar nu are timp de ele pentru că de fapt nu are curajul să dezerteze. Și atunci aruncă vină pe datorie, pe curaj, pe asumare, pe necesitatea de a își duce la capăt condiția. Și alege să moară în noroi, profund nefericit și neîmpăcat. Cred că cel mai rău lucru pentru un om este să rămână blocat între sictirul de a face ceea ce face și lipsa curajului de a nu mai face acel lucru. Nici nu se poate împăca, nici nu poate schimba cursul vaporului. Nu este nici capabil de abandon nici suficient de puternic pentru a își asuma o cauză. De sinucidere nici nu mai vorbesc..

Aceste mici libertăți pot salva o viață de la placiditate. Pot da un sens. Pot face povara suportabilă. Sunt cele mai la îndemână, cele mai intense și totuși cele mai puțin fructificate. Oamenii tânjesc spre marile libertăți pentru că știu că nu le pot atinge niciodată. Preferă ca sictirul lor să aibă o cauză reală și să acea cauză să nu fie pusă în contul lor. Este pe umerii altcuiva. Nu pot trăi o viața în hamac la malul mării, nu am cum, este un vis absurd. Din cauza asta sunt acru și resemnat. Cine să mai aibă timp de muzică? De un espresso la drumul mare? De un mic în piața Obor? De o glumă ușor indecentă? La ce bun să fug o oră dacă apoi mă întorc în cușcă? Și pe acest drum se construiesc acele mutre resemnate și acrite care nu văd pădurea din cauza copacilor. 

Mai cumpăr câteva lucruri, în special fructe românești, apoi decid să plec. Cu lista pe jumătate completată. Voi găsi o alternativă mai fericită. Zâmbesc ștrengărește și brusc mi se pare că am dat jos de pe umeri câteva straturi de cojoace care mă împresurau și mă cocleau.