Lucrurile care mă liniștesc

Sunt doar câteva lucruri care mă liniștesc. Câteva gânduri care au prins rădăcini și acum încep să facă umbră. O umbră plăcută, aproape vitală sub un cer dogoritor. Cea mai bună liniște este cea care vine din interior. Umbra naturală, desișul gândurilor, sentimentelor, nostalgiilor, dezamăgirilor și acceptărilor. Uneori mă gândesc că nimic nu poate fi mai reconfortant decât acest desiș binecuvântat care mă ferește de căldura arzătoare. 

Unul dintre aceste lucruri este gândul că omul a fost făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa. Cu bune și cu rele. Înseamnă că omul este frumos, cu bune și cu rele. Nu suntem veniți de nicăieri chiar dacă poate într-acolo de îndreptăm. Este ca și cum m-aș gândi că mereu voi avea un acasă la care să mă întorc. Gândul că ne mișcăm între lucrările lui Dumnezeu și cele ale omului, mă face să fiu mai puțin speriat de greutatea drumului. Iar incertitudinea care plutește deasupra delimitării dintre lucrările lui Dumnezeu și cele ale omului face cu atât mai frumos jocul. Fără gândul că există un Dumnezeu, multe lucruri ar părea îngrozitoare și insuportabile. Și totuși, uneori, de aici vine coșmarul: dacă totuși Dumnezeu nu există? Dacă Omul l-a făurit dintr-un exces de frică? Dacă Omul, zeitatea supremă, a inventat un Zeu mai mare decât el însuși tocmai pentru a își modera natura criminală și destructivă? Nu, Dumnezeu trebuie să existe, chiar și sub forma unui faliment sau unei iluzii. 

Un alt lucru care mă liniștește este raportul în care mă plasez față de acest Dumnezeu. Știu că nu îi sunt tocmai fidel, știu că uneori i-am contestat reacțiile, știu că alteori m-am mâniat pe el. Dar ce poate oferi o dovadă mai mare de încredere dacă nu chiar eterna întoarcere spre el, dincolo de toate răzvrătirile? 

Apoi mai este marea. Un uriaș tărâm de apă unde te poți spovedi, mântui și condamna în același timp. Marea m-a făcut mereu să am senzația că o văd pentru ultima dată. O dulce confuzie între dragostea de viața și teama de moarte. Marea mi-a oferit privilegiul de a petrece timp cu mine însumi. Acel timp de care uneori fugim fără să ne dăm seamă, umplând momentele de liniște cu zgomot, muzică, scandal sau taclale, cu orice numai să nu tăcem în fața gândurilor noastre. Marea este în stare să te facă să te urăști, să îți fie frică de tine, să te simți acrit și plictisit de tine însuți. Dacă te plictisești vreodată de viață, pleacă pe mare. Dar în tot ceea ce ne distruge există sâmburele care ne vindecă. Marea te poate mântui prin faptul că te dezbracă de pielea rea, te întoarce la pruncie și te face să nu uiți că într-o zi vei muri. Marea face moarte acceptabilă și uneori chiar dezirabilă. Totuși a da jos pielea stricată este un demers dureros. Dar câte lucruri din viață care te curăță și luminează, nu sunt dureroase? 

Nu în ultimul rând, mă liniștesc oamenii. Există în Esenin un vers care mereu mi-a plăcut enorm: Toți vom fi acolo, poți să semeni, Viața ta cu râs și cu tumult, Pentru asta trag așa spre oameni, Și-i iubesc pe toți atât de mult. Cine s-ar putea lipsi de oameni? Cine s-ar putea lepăda de ei? Ca să iubești oamenii nu înseamnă neapărat să trăiești înconjurat de ei ci să nu ajungi niciodată să îi urăști. 

Poate că desișul nu se limitează doar la aceste câteva lucruri dar cu siguranță fără ele nu ar putea face umbră nici cât pentru un nenorocit vierme de pământ. 


Anunțuri

4 gânduri despre „Lucrurile care mă liniștesc

  1. „Dar ce poate oferi o dovadă mai mare de încredere dacă nu chiar eterna întoarcere spre el, dincolo de toate răzvrătirile?”
    S-ar sustine ideea ta, cu minima conditie ca aceasta eterna intoarcere sa nu se petreaca doar la necaz. Faurirea unui zeu superior este, cred eu, mai mult decat un exces de frica. Este tocmai metoda prin care se starneste frica, prin care ni se blocheaza mintile, ni se induce o teama ipotetica, nepalpabila vreodata. Este, se pare, singura metoda functionala de a conduce, de a tine in frau masele, de a le starni.
    Modul in care s-au creionat aceste basme este chiar mai diabolic decat insasi existenta lor. Nu s-au inventat dovezi clare si de netagaduit, nu s-au prezentat probe care sa sustina existenta acesto fiinte fantastice. Nu, s-au dat doar indicii, s-a ridicat un val de mister peste ele, totul este intr-o tenta de incertitudine pregnanta. Toate astea pentru a starni interesul omului, pentru a-i ocupa mintea cu indoieli. Apropo de viermi, Shakespeare spunea ca indoiala ne roade sufletul, ca un vierme… „e al nostru acel vierme, din noi insine, nu vine din afara…”

    • Da, Zeii și Religiile au fost mereu regențele ticăloase cu care s-au controlat/moderat/dirijat societățile, de la cele mai vechi la cele mai noi. Totuși am mers foarte puțin pe ideea de Religie și mai mult pe cea de Dumnezeu. Pe ideea de spirit care luminează, revelează, te face capabil de anumite lucruri. Și vorba noastră din popor, să face ce spune popa nu ce face el, să zicem că s-ar potrivi pe undeva. Fiecare dintre noi este liber să își descopere un Dumnezeu. Pe care să-l trateze cum vrea. Chiar și cu îndoială. Nu este îndoiala măsura judecății? Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum.

      • Absolut că ar fi ideal ca fiecare să îşi descopere Dumnezeul. Problema e că nu prea suntem lăsaţi. Cei mai mulţi nu gândesc cu mintea lor. Probabil că ideile preconcepute şi induse nu te afectează atât de tare pe tine sau pe cei (puţini) care au capacitatea de a discerne, de a se folosi de liberul-arbitru. Dar ceilalţi? Ar fi frumos ca fiecare să fie liber să îşi descopere propriul Dumnezeu, dar nu se întâmplă aşa, din păcate. Ni se pompează doctrine, obiceiuri, ameninţări, care subjugă raţiunea.
        A-ţi crea o relaţie personală cu o forţă pe care o simţi superioară nu este greşit, ba poate din contră. Dar pentru asta trebuie să-ţi depăşeşti condiţia impusă de societatea medievală cu aere moderne în care trăim. Câţi din cei creştinaţi fără voia lor au puterea să renunţe la o religie în care nu se regăsesc?

        Îndoiala sporeşte judecata, dar susţin în continuare că roade simţămintele. Greu să împaci raţiunea cu sufletul…

        P.S.: Te felicit pentru că foloseşti diacriticele, sincer. Este un lucru aproape inexistent în spaţiul virtual şi din ce în ce mai rar şi în mediul real.

      • Nimeni nu se naște capabil și nimeni nu devine capabil fără efort. Puterea de a discerne se câștigă prin cultură, printr-o formă de auto-iluminare asumată, prin căutare. Bine, nu vreau acum par un apostol al căutării lui Dumnezeu…sau să par prea religios, căci nu sunt, dar ce vreau să spun este că în tot ceea ce ne constrânge există acea bucată care de fapt ne poate elibera. Nu suntem lăsați dar nici nu încercăm să rupem lanțul care ne ține pe loc.
        Cât despre suflet și rațiune… Pentru mine totul rezidă din rațiune. Cu sufletul este însă o altă problemă. Știm ca avem suflet doar pentru că avem rațiune. Astfel nu știu unde se termină glasul rațiunii și unde începe cel al sufletului. Conceptul de suflet vine tot din rațiune, este tot un rezultat al său. Îndoiala cred că trebuie delimitată de îndărătnicie. Îndărătnicia este acea formă brutală și absurdă a îndoielii care este complet impermeabilă și opacă. Iar îndărătnicia roade tot, chiar și rațiunea făcând-o ciur.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s