Morții noștri

De câte ori moare vreo figură publică, de câte ori se prăpădește vreun politician, actor, scriitor, diplomat și așa mai departe, jurnaliștii de investigații descoperă brusc o autobiografie, un interviu genial cu decedatul, un roman fabulos scris de acesta în exilul public sau vreun destin tragic al geniului politic sau uman, rămas neexploatat. Seducția morții, mai puternică decât forța vieții. Suntem sacrii, profunzi și legați de sensul morții printr-un cordon ombilical făcut din șufă.

Morții noștri capătă sens atunci când se înfrățesc cu pământul. Se poate să fie o malformație orientală, o eczemă a estului încă nevindecat de comunism. Morții pot fi fără grijă ridicați în slăvi căci nu mai au puterea să li se urce la cap. Sunt morți. Prea morți. Moartea nu este o procesiune fără antecameră ci este precedată de un corteggio al indiferenței și izolării. Lăsați morții să moară! Acest corteggio este precum o patrulă Gestapo. Este guvernat de capul de mort și un soi animalic de tiranie, tirania omului transformat într-un elan bolnav, într-un lup izgonit din haită și încolțit de pareză și schizofrenie. 

Morții noștri, când învie, se suie în Rondul de noapte așa cum ar fi vrut înalții funcționari ca Rembrandt să-i picteze. Se suie în Rondul de noapte cel neadevărat, cel lipsit de zoaiele și de cleiul realității, cel măgulitor și impozant. Morții noștri, rupți din coasta desenelor lui Goya cel surd și grav, prind viață, se ridică precum șerpii, întinși prin țărâna, târându-se pe aleile cimitirului precum un îngropat de viu care se trezește chiar dacă trupul a început să i se strice, vrând parcă să ajungă în librării să-și vadă volumele reeditate cu emfază, vrând parcă să ajungă la un televizor să-și vadă chipul proaspăt, tratat ca un erou, ca un vizionar, ca un Iuda a cărui lucrare este în sfârșit înțeleasă dincolo de trădare și nenorocire. 

Morții noștri, izolați într-un ghetou fantasmagoric plin de binecuvântare, mai au dreptul la un ultim cuvânt înainte de a fi lăsați să moară de tot, să se împietrească în morminte, să se cicatrizeze pe șoriciul dulce dar ațos al nevrednicei noastre aprecieri. 

Poate că ar trebui să ne jupuim morții de piele, întocmai acelui conte italian care îmbrăca fotoliile în piele de om, și să îmbrăcăm cu pieile lor bibliotecile și cărțile pe care nu le mai citește nimeni. Morților noștri nu le lipsește nimic. Sunt vii cât încă abia au murit, sunt citiți și citați cât încă moartea lor privește pe cei mulți. Apoi dispar, încet, precum ceața opacă și înghețată a dimineților de iarnă, dizolvându-se în tăcere, într-un abis cu adevărat demn de moarte.

Acest ritual al învierii, obscen într-o oarecare măsură dar de înțeles pe de altă parte, îmi amintește de călugării capucini care lasă trupurile Fraților la uscat până ce se stafidesc și miros a tămâie și ulei cald. Apoi le expun, îmbrăcate frumos, la vedere în biserică, și cer câțiva euro pentru vizionare.

Morții noștri abia așteaptă să moară din nou. Nu cred că se simt altfel decât deranjați de micul circ, de micul ritual de întârziere al unui demers de izolare început cu mult înainte ca ei să moară. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s