Oborul celor mântuiți

Igiena trupească preocupă Omul de puțină vreme în raportul cu istoria sa cunoscută. În schimb, igiena interioară a preocupat Omul cu mult înaintea săpunului sau cremei de bărbierit. Zeii, sacrificiile, profețiile și profeții, templele, altarele, superstițiile și așa mai departe, dovedesc interesul Omului, colonizat sau nu, pentru mântuire. Omul a căutat să se mântuie cu mult înainte de Biserică, profeți sau religii. A trăit întru mântuire cu aplecarea firească a animalului spre înmulțire și auto-conservare. A inventat Zei și apoi i-a decăzut și răstignit, a colonizat popoare apoi le-a botezat și martirizat, a făcut copii apoi i-a ucis. Toate circuitele au urmărit mântuirea. Înălțarea din noroi. Prin tot ceea ce a făcut, a crezut că se mântuie. A greșit astfel, a comis orori, a dat foc, a părăsit, a pârjolit. Dar tot timpul a crezut în mântuire.

Omul a crezut în alți oameni, uneori mai mult decât în zei. A crezut în idei mai mult decât în oamenii care le-au născut. A urmărit aceste idei ajungând uneori să le uite esența, să le calce în picioare, să le scape printre degete și să le profaneze. Dar a crezut. 

A te mântui înseamnă a crede. A crede cu tăria berbecului. Aproape orbește. Oamenii care nu cred în nimic, nu se vor mântui niciodată. Chiar și cei care cred în erori, în crime și falsuri, tot ajung să se mântuie. Căci se vor trezi, se vor căi, vor fi executați, vor alege exilul sau vor rămâne complet singuri. Chiar și dacă nu se vor trezi niciodată sau nu vor pătimii niciodată. Vor avea zile mai bune dar nopți groaznice, vorba lui Oscar Steinhardt, iar asta îi va mântui. Prin foc, prin durere, prin silă.

Omul care însă nu crede în nimic, nici macar in blestem,  nu crede nici în mântuire. Nu se poate bucura de nimic, nu se va putea bucura nici de zilele senine, nici de cele ploioase. Omul care nu crede în mântuire, va trăi în oboseală, placiditate și îndărătnicie. Va fi pururi nerecunoscător și ghinionist, va atrage conspirațiile și va fi pentru întotdeauna tras pe sfoară.

Când trec pe lângă piața Obor, în jurul magazinului Bucur Obor sau de-a lungul șoselei Colentina, între Doamna Ghica și Bucur Obor, am impresia că mă mișc între oameni blestemați. Oameni schimonosiți de nesomn și amăreală, grăbiți și împresurați, cu pielea roasă în jurul lanțului, cu spatele încovoiat de povară. Cum să le vorbești lor de mântuire? Îți vor arăta facturile și frigiderul, își vor face semnul crucii cu jumătate de mână și îți vor spune vreo două printre dinți. Apoi îmi amintesc de dialogul dintre Umberto Eco și Carlo Maria Martini, În ce cred cei ce nu mai cred? În ce cred acești oameni? Lor le-a mai rămas ceva, insa, de care nu sunt constienti: blestemul de a crede că nu mai cred în nimic. Și cred în acest blestem cu tăria berbecului.

Pentru ei, acest blestem este patul de moarte pe care noaptea își culcă obosiți speranța  și de pe care o trezesc dimineața cu sictirul celui sătul de toate. În ce cred acei oameni blestemati sa creada ca nu mai cred in nimic? În mântuire. Doar că lor nu prea le mai pasă…

Anunțuri

Un gând despre „Oborul celor mântuiți

  1. Citind aceste randuri incep sa cred. Nu cred in mantuire… sau cel putin cred ca nu cred. Cred insa ca acest post, nascut zburlit ca un pui de cuc intr-un cuib ratacit printr-un codru de care stie numai mama lui, reprezinta regasirea sinelui. Pana la urma despre asta e vorba. Alergam incoa si-ncolo pentru a reveni ciclic in acelasi loc care ajunge sa ne reprezinte. Si asta ne face sa ne simtim bine, sa simtim ca asa trebuie sa fie. Dumnezeul cainilor… Cu sau fara… Moromete… niste trairi, niste expresii care s-au stins cu timpul asa subit cum au aparut. Cand au aparut au facut istorie, ne-au bucurat, ne-au dat speranta. Apoi au disparut si am ramas oarecum descumpaniti, blamand trecerea timpului, invocand schimbarea omului. Exact cand te astepti mai putin insa, viata iti arata ca nimic nu e asa cum crezi si ca trebuie sa te increzi in ea: senin si discret, cu un antet simplu si un headline la obiect, se naste un nou blog, diferit de stramosii lui dar la fel de frumos, care ne arata ca artisul nu moare, doar se transforma. Acum nu mai este Dumnezeul cainilor, este Bramsete. Omul. Simplu ca buna ziua. Ca sa mergem inainte luand-o de la capat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s